Dacă vă simţiţi foarte rar europeni în ţara în care trăiţi, acest lucru se întâmplă şi pentru că Festivalul "George Enescu" e programat doar din doi în doi ani. A XX-a ediţie a festivalului va fi evenimentul anului în România.
Totodată, un prilej de a se vorbi despre ţara noastră altfel decât se face îndeobşte. Când un om de prestigiul directorului Ioan Holender spune apăsat că "nu există un al doilea festival ca «Enescu», la care să vină asemenea personalităţi ale lumii artistice, precum Daniel Barenboim, Lawrence Foster sau Zubin Mehta", dezbaterilor autohtone de zi cu zi li se pune surdină. Festivalul "George Enescu" a intrat deja în conştiinţa publicului român ca o sărbătoare a muzicii. Dar nu una accesibilă numai melomanilor pretenţioşi sau snobilor care îşi expun fracurile închiriate şi încălţămintea de lac la Ateneu.
E o bucurie pe care o poate trăi oricine, când trece după-amiaza prin Piaţa Festivalului şi descoperă că polcile sau mazurcile sună foarte bine şi în aer liber, în interpretarea tinerilor care studiază la şcolile şi universităţile de muzică de la noi.
E extrem de dificil să recomanzi ceva din programul deosebit de vast sau să desprinzi vreun nume dintre cele ilustre care au confirmat participarea excepţională la festivalul de la toamnă. Aş îndrăzni, cu riscul de a nedreptăţi alte prezenţe anunţate la acest "brand cultural românesc afirmat peste hotare" (caracterizarea îi aparţine lui Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, promotor al festivalului), să-l evidenţiez pe celebrul pianist şi dirijor Daniel Barenboim.
Ca mulţi alţi români, l-am văzut pentru prima dată în 2009, graţie televizării Concertului extraordinar de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. În plin conflict în Fâşia Gaza, "Poveştile din Orient" ale lui Johann Strauss-fiul au fost parcă mai pline de înţelesuri ca niciodată la Musikverein, sub bagheta unui dirijor care şi-a legat numele de o orchestră unde cântă în bună pace evrei şi arabi! Am fost mişcat atunci, şi am şi scris asta, "de îndemnul la responsabilitate lansat de un dirijor care a ştiut să conducă «Marşul lui Radetzky», superba piesă ce încheie tradiţional concertul vienez, probabil cum a imaginat-o însuşi Johann Strauss-tatăl: nu prea alert, deoarece soldaţii feldmareşalului imperial Josef Wentzel Radetzky von Radetz mărşăluiau la triumf, nu alergau!".
Cine nu aplaudă la "Marşul lui Radetzky" şi nu recunoaşte de la primul răpăit această capodoperă?! Dar, datorită dirijorului Barenboim şi a mărturisirilor făcute de maestru pe site-ul său, la care se adaugă şi meritul orchestrei de a-şi refuza rutina, a putut fi altfel percepută o piesă cunoscută de toată lumea. Personal, am putut înţelege astfel de ce muzica familiei Strauss e accesibilă fără să fie superficială şi că popularitatea de care s-a bucurat de la primele interpretări n-o face şi proletară.
Cu ce vor rămâne românii însă după concertele de la Bucureşti ale lui Daniel Barenboim? Din muzică, spunea distinsul muzician într-un interviu, pot fi învăţate foarte multe lucruri: "Când interpretezi muzică, o faci ca să te exprimi pe tine însuţi, însă simultan trebuie să asculţi şi ceea ce cântă ceilalţi. Doar gândiţi-vă ce lecţie de viaţă e aceasta, cum ar fi viaţa noastră şi cum ar fi politicienii noştri dacă ar putea gândi aşa.
De aceea, orice copil ar trebui să aibă studii muzicale". Aşadar, să reînvăţăm, presupunând că am fi făcut-o anterior, să ascultăm. Să fim atenţi şi la ceilalţi. Eventual, chiar să ne respectăm. Şi să nu conferim interpretări politice faptului că ediţia de anul acesta a festivalului nostru se desfăşoară sub înaltul patronaj al preşedintelui României - nu-mi imaginez că la Linz, unde poate fi savurat de fiecare dată, la difuzoare instalate în parcuri, concertul inaugural al tradiţionalului Festival "Anton Bruckner", se gândeşte cineva să onoreze evenimentul în funcţie de instituţiile înşiruite pe afiş!
În luna septembrie, aceste meleaguri vor fi binecuvântate de prezenţa lui Daniel Barenboim. Sub genericul "Mari orchestre ale lumii", spectacolul "Staatskapelle Berlin" ne va răsfăţa la Bucureşti cu Mozart, Bruckner şi, nici nu se putea altfel la două veacuri de la naşterea sa, cu Liszt. Pentru că, în cenuşiul contemporan, această veste e ca o baghetă care transformă tot ce e în jur într-un cadru de basm, să ne mai amintim o dată de gândul lui Hans Christian Andersen: acolo unde cuvintele eşuează, vorbeşte muzica.
Recomandările noastre
