„Dacă m-aş mai naşte o dată, tot călugăr m-aş face...” Sunt cuvintele rostite de Părintele Ciprian, stareţul Mânăstirii Bistriţa din apropiere de Piatra Neamţ.
Le-am auzit iniţial în anii ’80, iar apoi după două decenii, şi m-au impresionat întrucât erau spuse fără emfază, dar limpede, expresie a unei reale şi neclintite vocaţii călugăreşti. Tot de la stareţul Ciprian am învăţat că dimineaţa, când ne trezim din somn, „primul gând trebuie să fie la Dumnezeu” şi am reţinut o nuanţă: nu spunea niciodată „N-a vrut Dumnezeu”, ci „N-a fost de la Dumnezeu”...
Pe Părintele Ciprian l-am cunoscut în 1983, când avea 52 de ani şi trei sau patru ani de stăreţie, şi am mers la Bistriţa aproape un sfert de secol, până în 2007, când, în preajma Crăciunului, s-a pristăvit. La Bistriţa l-am cunoscut în anii ’80 ai secolului trecut şi pe Părintele Iustin Pârvu, cu care am vorbit despre Nae Ionescu şi Origen.
Părintele Pantalon, preot de mir pe atunci în comuna Văleni de lângă Piatra Neamţ, îl întâlnise pe Părintele Iustin Pârvu pe când acesta era închinoviat la Mânăstirea Secu: „Terminasem facultatea şi făceam practică acolo. Într-o seară, o familie – tată, mamă şi fiică – întârziase la mânăstire şi nu mai avea cu ce să plece, nici unde să rămână peste noapte. Părintele Iustin i-a culcat în chilia lui, iar el a dormit până dimineaţa pe o bancă din cancelarie”.
Ne puteți urmări și pe Google News
La trei ani după ce Mitropolitul Teoctist al Moldovei îl aşezase stareţ la Bistriţa, Părintele Ciprian a comandat unui sculptor o statuie a voievodului Alexandru cel Bun, dezvelită în curtea mânăstirii cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la moartea acestuia, restaurând, totodată, clădirea unei şcoli de dieci înfiinţată de Petru Rareş – unul din cei patru ctitori ai chinoviei –, amenajând un mic muzeu în interiorul ei, trecând apoi la restaurarea palatului medieval din incintă, cu specialişti de mâna întâi precum arhitecţii Ştefan Balş şi Virgil Antonescu sau arheologul Adrian Bătrâna.
Grija stareţului pentru Casa Domnului nu era doar materială, iar statutul de monument istoric al mânăstirii, corelat cu puţină imaginaţie, i-a adus de la Ocârmuirea locală dreptul de a sluji Miezonoptica într-o vreme în care aceasta era contopită cu Vecernia.
Invitând la o gustare şi un pahar de vin câţiva dregători de la judeţ, Părintele Ciprian le-a spus: „Domnilor, toată viaţa m-am temut de hoţi, iar aici am obiecte de patrimoniu – unele din aur, argint – care îi pot ispiti pe răufăcători... Însă dacă aceştia văd lumină în biserică şi aud glasuri şi cântări, nu mai îndrăznesc să se apropie”.
În decursul anilor am observat la stareţ o râvnă pentru altar pe cât de discretă, pe atât de profundă. Chiar dacă avea multe treburi, chiar dacă avea oaspeţi, atunci când te aşteptai mai puţin apărea în biserică pătrunzând de afară prin uşa prestolului, la Liturghie, Vecernie sau Utrenie, slujind cuviincios şi frumos.
Stareţul Ciprian a intrat în mânăstire în anii ’50 ai secolului trecut. Avea 28 de ani când s-a promulgat Decretul 410/1959 menit să spulbere monahismul. Vârsta, înainte de toate, îl făcea vulnerabil. Povestea că l-a scăpat de acea urgie Patriarhul Justinian, la care s-a dus în audienţă.
Pe stareţul Mânăstirii Secu, Părintele Gherontie Ştefan, l-am cunoscut la Cernica, retras acolo după ce fusese depus din treaptă pentru amenajări şi construcţii făcute fără aprobare. Însă Patriarhul Teoctist, la un an după ce a venit în scaunul de la Bucureşti, în toamna lui 1987, i l-a recomandat Arhiepiscopului Antim al Tomisului şi Dunării de Jos, să-l numească în fruntea Mânăstirii Cocoş, unde l-am vizitat în 1988.
După o săptămână am plecat cu Părintele Gherontie în maşina mânăstirii până la Galaţi, de unde luam trenul spre Bucureşti. Pe când aşteptam să trecem Dunărea, mi-a făcut următorul compliment: „Bre, bre, bre... Ştii ce eşti dumneata, domnu’ Dan? Călugăr particular”.
Tot atunci, Părintele Gherontie mi-a povestit următoarea scenă. Era la mânăstire, în 1964, după graţierea deţinuţilor politici. Părintele Cleopa, pe care îl ascunsese câţiva ani un pădurar, întrucât era căutat de Securitate, ieşise la lumină. O seamă de arhitecţi, ingineri, lucrători restaurau mânăstirea. Un frate mai îndrăzneţ s-a apropiat de marele duhovnic, întrebându-l: „Ce mai faceţi, Părinte?”. Răspunsul n-a întârziat: „Stau şi mă uit cum l-a pus Dumnezeu la treabă pe dracu’...”.
Recomandările noastre
