„Într-o declarație făcută la începutul săptămânii, președintele Erdoğan își expunea așteptările de la Europa în privința soluționării problemei Mediteranei de est, spunând că  „Sperăm că țările europene, care nu au trecut cu bine examenul în Cipru, Siria, și Libia, vor urmări o linie mai coerentă în Mediterana de est”. 

Este util din două puncte de vedere să privim modul în care țările europene au abordat situațiile din Cipru, Siria și Libia.

În primul rând, abordările lor referitoare la aceste probleme sunt edificatoare în privința drumului pe care îl vor urma în Mediterana de est. Până acum se vede că nu au jucat un rol constructiv în problema Mediteranei de est, similar cu abordările pe care le-au avut și în celelalte probleme.

În al doilea rând, demonstrarea atitudinii incoerente a țărilor europene ar putea obliga mediile interne și externe care critică politica Turciei să își regândească poziția și să își direcționeze criticile în direcția potrivită.

Să pornim de la problema cipriotă.

Un rol important în scurtarea vieții statului fondat pe insulă sub denumirea de Republica Cipru, în urma tratelor semnate în 1959 la Zurich și Londra, l-au avut europenii care au sprijinit junta care dorea distrugerea acestui stat și unirea insulei cu Grecia. Tot țările europene au fost una dintre piedicile din calea soluționării problemei, sprijinind solicitările maximaliste ale părții grecești în discuțiile de pace după ce Turcia a intervenit în baza dreptului de stat garant în urma loviturii din 1974. Tot țările europene sunt cele care i-au recompensat pe ciprioții greci care au spus Nu soluției în referendumul organizat în 2004 pe tema Planului Annan, făcându-i după o săptămână membri ai Uniunii Europene. Deși ciprioții greci s-au împotrivit planului de soluționare, Uniunea Europeană a dus în impas în 2006 negocierile cu Turcia, pe motiv că nu a făcut concesiuni ciprioților greci.

Astfel, s-a demonstrat că este un insucces politica față de Turcia a Uniunii Europene, care a sprijinit fățiș Grecia și Administrația Greacă a Ciprului de Sud și a îndepărtat Turcia de Vest.

Să urmărim acum și atitudinea țărilor europene față de problema siriană.

Au sprijinit oare țările europene lupta pentru libertate a opoziției din Siria în fața administrației Assad și a organizațiilor teroriste ISIS și PKK/PYD?

Deși acceptă că PKK este o organizație teroristă și știu că PYD/YPG este prelungirea siriană a acestei organizații, de ce și-au bazat toate strategiile privind Siria pe colaborarea cu această organizație?

De ce nu au spus oare nimic europenii când Rusia a făcut una cu pământul orașele în Siria și a ucis civili, generând valuri de refugiați, care reprezintă în acest moment una dintre principalele probleme pentru Europa?

Răspunsurile care vor fi date la aceste întrebări arată că politica țărilor europene față de Siria nu vizează apărarea drepturilor omului și a democrației, teme de care tot fac caz, ci urmăresc doar protejarea propriilor lor interese.

Iar acum să privim la atitudinea Europei în problema Libiei.

Țările europene, care se mulțumesc să urmărească politica libiană aventuroasă a lui Macron – care se consideră liderul politic și militar al Europei (și chiar Napoleon al vremii) – se gândesc că „a adus Rusia la porțile noastre”, „îl sprijină pe ilegitimul insurgent Haftar dar dacă este pentru interesul Europei, fie”. Însă până la urmă simt că sunt nevoite să îl sprijine pe Macron pentru că au nevoie de victorie și își pun speranța în el.

Eșecul lui Macron echivalează cu o cădere a Franței în mâinile extremei drepte conduse de Le Pen și sfârșitul Uniunii Europene.

Deși Libia este o țară importantă pentru Uniunea Europeană atât din punct de vedere al diversificării resurselor de energie cât și din perspectiva soluționării problemei refugiaților, Germania și Italia nu critică politicile franceze care duc la destabilizarea Libiei, ceea ce este un indicator al insuccesului proiectului european.

Se vede treaba că țările europene, care derulează politici falimentare în privința Ciprului, Siriei și a Libiei, au până acum o atitudine similară și în privința problemei zonelor de jurisdicție maritimă în Mediterana de est.

A continua să sprijine politicile maximaliste ale Greciei și ale Administrației Grecești a Ciprului de Sud, în loc să susțină stabilitatea regională printr-o rezolvare justă a problemei, va reprezenta un nou eșec pentru Europa, scrie  Prof. Dr. Kemal İnat pe turkiyegazetesi.com

Traducere: Rador