Deşi, potrivit legii, emigrează doar persoanele perfect sănătoase, imigranţii ar trebui să ştie şi care este situaţia asigurărilor medicale oferite de statul canadian. Discriminarea care porneşte odată cu numele românesc, dificultatea de a găsi un job pe măsura experienţei profesionale şi recunoaşterea diplomelor şi monopolul ordinelor profesionale, în care se intră cu dificultate, sunt doar o parte dintre piedicile pe care românii care emigrează în Canada trebuie să le traverseze. Aceste aspecte sunt parte din viaţa celor care aleg să-ţi continue viaţa în Canada şi aduc o brumă de realitate în aşteptările legate de "visul canadian".

Evz.ro continuă astăzi studiul realizat de Hilda Hencz, "Destinul imigranţilor canadieni în presa scrisă şi electronică". Informaţiile prezentate au ca sursă datele din perioada 2004-2006, iar studiul a fost publicat în 2008. Citiţi duminica viitoare despre joburile care sunt accesibile proaspeţilor imigranţi în Canada.

Evz.ro lansează cititorilor provocarea de a descoperi împreună, la finalul acestui studiu, dacă poate fi Canada o destinaţie ideală pentru românii care vor să emigreze. Citiţi şi:

• Episodul 1. Canada, cel mai bun loc din lume în care să trăieşti?
• Episodul 2. Bogaţii şi săracii Canadei. Unde se încadrează emigranţii români?
• Episodul 3. De ce aleg românii Canada pentru a emigra?

Din anul 2001, toate provinciile canadiene au introdus o măsură discriminatorie pentru imigranţii independenţi: au drept la asigurarea medicală publică abia după trei luni de la sosirea în Canada, cu excepţia cetăţenilor unor ţări precum Finlanda, Franţa, Grecia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia sau Suedia. Aceste state au acorduri încheiate cu Québecul pentru ca cetăţenii lor să se bucure imediat de asigurare.

Ce se ascunde în spatele visului canadian

Alte câteva categorii speciale sunt exceptate de la prevederile acestei măsuri, precum refugiaţii sau nou-născuţii. Imigranţii, având de înfruntat şi dificultăţile acomodării cu noua lor patrie, în goană după un loc de muncă, pot avea surpriza neplăcută de a fi nevoiţi să achite note de plată usturătoare în cazul unor accidente sau pentru intervenţii chirurgicale de urgenţă.

De asemenea, persoana care apelează la Salvare plăteşte o taxă de 130 $, dacă are sub 65 de ani, vârsta pensionării în Canada. Mai multe organisme aflate în serviciul imigranţilor cer renunţarea la aceste măsuri şi semnalează Parlamentului câteva cazuri-limită: un copil marocan suferă o operaţie de apendicită, costul fiind de 18.675 $, iar părinţii unui copil filipinez, suferind de insuficienţă renală, au de plătit cam aceeaşi sumă.

Sigur, fiecare poate plăti o asigurare privată lunară de 90 $, dacă are de unde. În acelaşi timp, de câte ori o persoană îşi schimbă serviciul şi acest lucru se întâmplă frecvent, nu are asigurare timp de 3-6 luni, în funcţie de politica angajatorului.

Monopolul ordinelor profesionale

Cel mai important lucru pe care ar trebui să-l ştie un imigrant este legat de condiţiile în care poate obţine unui job în concordanţă cu pregătirea sa din ţară. Imigrantul ar trrebui să ştie foarte clar, chiar înainte de a emigra, ce anume îşi doreşte şi ce sacrificii poate face în acest scop, şi, în primul rând, dacă doreşte prin echivalarea diplomei sale să practice o profesiune reglementată sau o profesiune nereglementată. Din păcate, aceste lucruri le află abia după ce a ajuns în Canada.

Profesiunile reglementate sunt controlate de legile provinciale şi administrate de către o asociaţie sau de un ordin profesional, care dau dreptul de a obţine un permis de practică, chiar fără a avea o diplomă universitară. Perioada de evaluare a studiilor poate dura chiar un an sau doi şi costă bani. După primirea răspunsului, majoritatea solicitanţilor se văd puşi în situaţia de a-şi relua parţial, sau chiar în întregime, studiile. Se dau şi teste de limbă. Stagiile practice obligatorii, precum şi programul extrem de încărcat al studiilor fac imposibilă, în general, găsirea unui job de supravieţuire.

Imigrantul poate recurge, totuşi, la credite bancare care se acordă cu mare generozitate.

În profesiunile nereglementate se cere un anumit nivel de competenţă şi ceva experienţă în muncă, instituţia care îl angajează având libertatea să decidă în ce măsură candidatul corespunde nevoilor sale, în principiu, potrivit CV-ului şi după un interviu.

În Québec, ordinele profesionale s-au înfiinţat încă din secolul al XIX-lea, după cum ne informează primul număr din ziarul românesc Zigzag (în anul 2005). Erau asociaţii menite să apere reputaţia profesională a specialiştilor din diferite domenii de activitate. Funcţionând într-un cadru juridic neadecvat, ordinele profesionale s-au înmulţit haotic. Abia în 1973, guvernul a adoptat Codul profesiilor, prin care se creează 41 de ordine profesionale şi două tipuri de profesii (21 de profesii cu exercitare exclusivă şi 20 de profesii cu titlu rezervat), fiecare ordin având dreptul să-şi alcătuiască propriile sale regulamente.

Membrii ordinelor ce includ profesiunile cu exercitare exclusivă deţin monopolul de exercitare a profesiei respective. Aceste profesii sunt următoarele: avocat, notar, medic, medic veterinar, dentist, farmacist , optician, agronom, arhitect, inginer, topograf şi geometru, inginer forestier, chimist, contabil agreat, technician în radiologie, denturologist (technician în proteze dentare), optician de prescripţii (pentru lentile de contact), chiropractician, tehnician în proteze audio, medic pediatru şi infirmier.

În profesiunile cu titlu rezervat, orice persoană, membră sau nemembră a vreunui ordin, poate desfăşura o activitate reglementată de ordin pe baza unui permis special care îi atestă competenţele. Aceste profesii sunt: contabil agreat în management, contabil general licenţiat, dietetician, muncitor social, psiholog, consilier în orientare profesională, consilier în relaţii industriale, urbanist, administrator agreat, evaluator agreat, igienist dentar, tehnician dentar, logoped şi audiolog, fizioterapeut, ergoterapeut, infirmier auxiliar, tehnolog medical, tehnolog în ştiinţe aplicate, inhaloterapeut (persoană specializată în tehnicile de îngrijire cardiorespiratorie şi asistenţă anestezică), traducător şi interpret.

Există şi o echivalare prin continuarea studiilor colegiale sau universitare, însă doar instituţiile de învăţământ respective sunt abilitate cu această echivalare care poate fi diferită de cea făcută de ordinele profesionale. Echivalarea universitară dă posibilitatea dobândirii unei diplome de bacalaureat (echivalentul diplomei de licenţă din România), care facilitează obţinerea unui permis de practică.

Forumurile, surse de informare pentru români

Ici şi acolo apar articole despre adevărata situaţie profesională a imigranţilor şi tot mai multe dezvăluiri pe forumuri. În aceste dezvăluiri, guvernul canadian, care de ani buni a favorizat imigranţii cu studii superioare, plângându-se de penuria de specialişti, este acuzat, în primul rând, de duplicitate, de ascunderea adevărului, distrugând destinele a zeci de mii de imigranţi.

Despre aceşti „mari dezamăgiţi ai visului canadian” este vorba şi într-un articol publicat de Clifford Krauss în ziarul The NewYork Times, preluat apoi de Courrier International (30 iunie 2005) şi republicat în rezumat în ziarul 7Plus (25 iulie 2005).

Relatarea lui Krauss se referă şi la Vancouver, unul dintre cele mai prospere oraşe canadiene. Sunt invocate studii statistice, cercetări sociologice, opinii ale unor apărători ai drepturilor imigranţilor. Concluzia: perspectivele de angajare şi de venituri ale imigranţilor se deteriorează continuu. Nu acesta este scenariul promis de Canada imigranţilor cu studii superioare, care îşi irosesc viaţa acceptând slujbe mărunte pentru care ar fi necesară cel mult şcoala secundară.

În timp ce ţările confruntate cu „fuga creierelor” protestează pe lângă autorităţile canadiene, imigranţii cei mai calificaţi (adică jumătate din cei care aleg Canada) sfârşesc ca şoferi de taxi sau de camion, muncesc în uzine ori ca paznici, unica lor consolare fiind speranţa că oferă alte perspective doar copiilor lor. Tot mai mulţi imigranţi nu fac decât să supravieţuiască din indemnizaţia de şomaj şi cu ajutorul social şi tot mai mulţi se întorc în ţara de origine sau emigrează în SUA.

„Cei mai mobili lucrători din lume se revarsă în Canada şi se trezesc paralizaţi”, susţine Faviola Fernandez, profesoară în Singapore, după ce a părăsit Canada, renunţând la echivalarea diplomei sale, din cauza procedurii complicate şi descurajante. Şi alţi specialişti observă barierele pe care organizaţiile profesionale canadiene le pun în calea echivalării diplomelor. Autorul articolului îşi ilustrează relatarea cu prezentarea a două destine de imigranţi intelectuali eşuate.

Aceştia au trimis sute de CV-uri pentru a se angaja: un indian de 55 de ani, specialist în ecologie, cu doctorat în Germania, fost profesor la o universitate americană, precum şi un medic ginecolog egiptean, în şomaj de un an, unul din cei 1.200 de candidaţi la cele 200 de locuri oferite medicilor străini de către provincia Ontario.

Se pare că această situaţie îşi are explicaţia şi în discriminarea ascunsă din Canada: cetăţenii canadieni get-beget au prioritate la angajare.

Discriminarea începe cu numele românesc

Impresia că ai neşansa ca CV-ul de imigrant să fie respins imediat după citirea numelui este destul de mare, după cum mărturiseşte şi un forumist la câteva luni de la sosirea în Montréal: „Aveam sentimentul că decizia de a ateriza în Québec a fost o greşeală. Mă apucasem să trimit CV-uri pe la jobboom.ca şi monster.ca şi, bineînţeles, nimeni nu le citea mai departe de nume”.

Tot de discriminare se plânge şi Tereza Barta, regizoare de filme documentare, după cum aflăm dintr-un interviu difuzat pe postul naţional de televiziune, în 17 decembrie 2006 (TVR Cultural, Bucureşti). Emigrată încă din 1989, ajunge în Montréal, unde trece prin tot calvarul prin care trece un intelectual păgubos, şi anume prin umilinţe greu de imaginat, nevoită să accepte joburi mărunte, ca aceea de femeie de serviciu.

După mai mulţi ani, este remarcată de către un regizor din Toronto, interesat de un proiect de film documentar despre imigraţie. A chemat-o la Toronto pentru discuţii, o dată pe lună, timp de un an, după care a acceptat să producă filmul documentar. A angajat-o, dar i-a oferit doar un post de asistent de platou. Când regizorul a inclus-o într-un nou proiect, T. Barta a stârnit invidia şefei sale din Montréal, astfel încât regizorul a fost nevoit s-o concedieze, deoarece, după cum i-a mărturisit, şefa ei era o quebecheză şi nu o imigrantă.

Despre discriminare în găsirea unui job este vorba şi în studiul lui Leslie Cheung de la Universitatea Simon-Fraser din Columbia Britanică (februarie 2006). Autoarea semnalează că nivelul de instrucţie a minorităţii vizibile născute în Canada este superior celui al imigranţilor şi al albilor născuţi în Canada. În 2000, salariul mediu anual al minorităţii vizibile (arabi, asiatici, negri şi latino-americani) era cu 3.000 $ mai mic decât al imigranţilor şi cu 8.000 $ mai mic decât al albilor născuţi în Canada şi această diferenţă pare să se accentueze.

Rata şomajului la cele trei grupe studiate era de 10,7, respectiv 9,1 şi 7,1%. Mai favorizaţi sunt canadienii cu descendenţă japoneză sau filipineză. Deşi minorităţile născute în Canada, având vârste cuprinse între 25-44 de ani, au procentajul cel mai ridicat de pregătire universitară (37,5%), ei îngroaşă cohorta celor cu slujbe temporare, precare sau cu timp parţial.

Consecinţele dramatice ale „batjocurii recunoaşterii diplomelor” sunt prezentate şi în gazeta Românii din Québec (nr. 10, 2005), singura publicaţie românească din provincie care critică făţiş politica duplicitară a autorităţilor faţă de imigranţi.

Poate că din această cauză, din revistă n-au apărut decât 10 numere. „Prea puţin contează că ai fost medic talentat în Bucureşti sau în Cluj, că ai operat pe cord deschis la Tim işoara şi ai salvat sute de vieţi”, diploma de studii superioare obţinută în afara Canadei nu valorează „nici cât o ceapă degerată”, observă Mihai Claudiu Cristea, redactorul-şef al publicaţiei şi autorul articolului. De duplicitate este acuzată, în mod direct, fostul ministrul al Imigraţiei, Michelle Courchesne, „o maestră a planurilor de acţiune nepuse în practică”. La doi ani de la învestitură declara că s-ar părea că imigranţii sunt obligaţi să-şi reia studiile şi promitea că va cerceta situaţia.

Québec, o provocare

Cele mai multe oprelişti sunt puse de către provincia Québec. Astfel, pentru a primi un permis de predare, unui profesor imigrant i se cere să se înscrie într-un program (de regulă bacalaureat, cu durata de 3 ani, la zi), deoarece îi lipsesc 45 de ore de psihopedagogie (din cele 450 cerute de provincie), în timp ce în Ontario, la Universitatea bilingvă din Ottawa, i se cere doar refacerea ultimului an de studiu. Aşa ajunge o profesoară de pian să fie cameristă, un inginer silvic să spele vase şi să vândă clătite şi imigranţii nu pot să înţeleagă de ce au fost chemaţi de guvernul Québecului, când „vedem în fiecare zi că, de fapt, nu aveau nevoie de noi. Pur şi simplu îşi bat joc de noi. Ei n-au nevoie de intelectuali aici, ci de muncitori”.

Acelaşi lucru îl constată şi o graficiană mexicană: „N-am costat nici un dolar statul québechez şi oamenii din Québec. Nu suntem hoţi de joburi. Ar trebui profitat de noi”. Adevărul este, constată autorul, că universităţile se află în căutare disperată de bani, deci de studenţi şi, dacă se poate, pentru cât mai mulţi ani: „A-i cere unui arhitect, unui profesor sau unui medic să facă încă trei sau patru ani de studiu e, fără umbră de îndoială, o adevărată batjocură”.

Cotidianul Métro (9 dec. 2004) prezintă profesioniştii aflaţi pe treapta cea mai de jos a scalei salariale (Des professionels au pied de l’echelle). Se recunoaşte faptul că politica de imigraţie a Canadei, deşi favorizează pe cei cu studii superioare, prea puţini dintre ei lucrează în domeniul lor de specialitate, astfel că este un lucru obişnuit să întâlneşti ingineri algerieni sau agronomi haitieni ca şoferi de taxi, sau informaticieni şi biochimişti ca recepţioneri. În 2001, 46% din imigranţii având vârste cuprinse între 25-44 de ani, sosiţi în Canada între 1996-2000, erau licenţiaţi, dar sub 20% ocupau o slujbă potrivit pregătirii lor.

Imigranţii aleg Canada tocmai pentru a-şi pune în valoare cunoştinţele şi talentul. În ciuda unui CV impresionant, a experienţei canadiene în muncă, a stabilirii unei reţele de contact, ei rămân fără job, deoarece studiile nu le sunt recunoscute. Ei sunt nevoiţi să pornească de la bază, de la treapta cea mai de jos a scării profesionale, având, de regulă, un job precar. Candidaţii sunt selecţionaţi în funcţie de o grilă care validează capacitatea lor de a se descurca.

Cei care rezistă mai mulţi ani au o şansă mai mare

Potrivit statisticilor oficiale, şansele unui job mai bun cresc odată cu creşterea duratei de rezidenţă. În 2001, dintre imigranţii între 25-54 de ani, rezidenţi în Canada de circa 15 ani, 78,6% aveau un job, faţă de 65,2%, din acelaşi grup de vârstă, dar imigraţi de curând. Pentru ingineri, medici sau avocaţi este o adevărată provocare să reuşească să facă faţă unor serii întregi de examene şi să fie primiţi în ordinele profesionale.

Odată intraţi în Canada, Ministerul Imigraţiei, precum şi alte organisme îi sprijină pe o perioadă de 18 luni în eforturile de căutare a unui loc de muncă, sprijin destul de îndoielnic, de altminteri, deoarece căutarea unui job implică accesul obligatoriu la internet şi la telefon, deci cheltuieli suplimentare legate de cumpărarea unui calculator, a unui telefon cu robot, precum şi plata abonamentelor (internet, telefon, mijloacele de transport în comun, adică aproape 140 de dolari pe lună).

Găsim şi alte exemple de obţinere a unui job: o franţuzoaică cu studii superioare la Lyon, a obţinut repede un stagiu la Primăria oraşului, apoi o slujbă permanentă, studiile sale fiind recunoscute (Québecul recunoaşte diplomele din Franţa şi Belgia). A avut noroc, spre deosebire de un arhitect columbian, emigrat de trei ani şi jumătate.

Diploma sa nu a fost recunoscută, din această cauză s-a orientat spre un masterat în amenajare teritorială. Având dreptul să participe la o campanie de recrutare a personalului în funcţii publice, acum are o slujbă. Ce reproşează el autorităţilor din provincia Québec: publicitatea mincinoasă făcută în străinătate de către provincia Québec: „Veniţi la noi! Avem nevoie de ingineri, arhitecţi şi medici”. Ajungând acolo, ordinele profesionale le închid uşa în nas.

Un studiu realizat de Yuho Chang de la Serviciul de orientare şi integrare a imigranţilor (SOIIT) pe 1.636 de imigranţi în căutare de lucru între anii 1999-2002, publicat în buletinul organizaţiei Objectif Québec (2006), se adaugă criticilor la adresa oficialităţilor québecheze faţă de imigranţii cu studii superioare: 75% dintre ei ocupă un loc de muncă sub calificarea lor şi 20% dintre ei sunt sortiţi să devină muncitori necalificaţi. S-a constatat că un imigrant din doi obţine un job dacă este de origine europeană, 1/3 dacă este maghrebian sau african şi 41% dacă provine din Asia sau America Latină.

Cauzele: lipsa pregătirii, deficienţele de instrucţie şi discriminarea. Dar cifrele intră în contradicţie cu intenţiile politicii de imigrare din Québec atunci când este vorba de angajarea profesioniştilor. Provincia nu este capabilă să le asigure un loc de muncă în domeniul lor de activitate şi numărul acestora creşte: dacă în 1999 SOIIT a asigurat un loc de muncă corespunzător pentru 50% dintre ei, în 2002 acest procent scade la 35%.

Cum ar trebui să perceapă autorităţile canadiene imigranţii români

Autorităţile nu au înţeles că imigranţii nu sunt o problemă, ci un atu economic pentru regiune, iar discriminarea la care sunt supuşi întinează nu doar individul care îi cade victimă, ci şi societatea care îl primeşte: „putem înţelege că societatea québecheză îşi poate căuta cele mai strălucite creiere în lumea a treia pentru propriile sale nevoi, dar este imoral de a nu fi în stare să folosească mai bine aceste creiere în momentul în care se află aici. Această risipă de resurse umane este tot atât de dăunătoare ca şi risipa resurselor naturale”.

Discriminarea imigranţilor poate fi un subiect foarte util în afirmarea unor partide politice. În februarie 2006 apare la Montréal un nou partid de stânga, suveranist, feminist şi ecologist, şi anume partidul Québec solidaire, care îşi recrutează membrii din nemulţumiţii Partidului québechez. Partidul abordează o problemă extrem de sensibilă a societăţii multiculturale canadiene: discriminarea, vizibilă atât în ceea ce priveşte recunoaşterea diplomelor imigranţilor, care la ora actuală este „un adevărat scandal, o veritabilă risipă umană”, precum şi cele privind angajările şi locuinţele.

Ultimele date statistice, din septembrie 2008, arată că rata şomajului printre imigranţi este de 18,1%, de trei ori mai mare decât la nivelul Canadei şi de două ori mai mare decât în provincia Québec.

Chiar Alexandru Cetăţeanu subliniază valoarea unui nume francez în găsirea unui job mai bun, iar un forumist precizează: „să fim sinceri, locurile de muncă bune se adresează canadienilor, nu imigranţilor”. În septembrie 2007, Métro a relatat cazul unui arab care n-a reuşit să-şi găsească un job până nu şi-a schimbat numele. Şi n-a ales orice nume, ci numele de Trembley, nume unei renumite familii québecheze din care provine şi primarul actual al Montréalului. Arabul a dat în judecată autorităţile pentru discriminare şi a fost despăgubit cu 15.000 $.

În instanţe se află alte 70 de cazuri de discriminare la angajare, şi acestea nu reprezintă decât vârful aisbergului.

Ce oferă însă Québecul cu generozitate imigranţilor încă din 2002 prin Ministerul Imigraţiei şi Comunităţilor Culturale? Diplome de bienvenue, după cum aflăm din ziarul Pagini româneşti (ed. 2, 25 martie 2006). Într-un interviu luat cu această ocazie, ministrul Lise Thériault recunoaşte faptul că guvernul n-a făcut o corelaţie între pregătirea superioară cerută imigranţilor şi recunoaşterea diplomelor, dar pe viitor se încearcă realizarea unor grile mai bune de echivalare, astfel încât imigranţii să-şi poată exercita meseriile pentru care s-au pregătit în ţara de origine.

Québecul, o mare dezamăgire

Chiar Ordinele profesionale vor face modificări în statutul lor, lucru care nu este deloc simplu, deoarece sunt 50 de profesii reglementate de 45 de ordine profesionale. Întrebată care ar fi soluţia pentru a opri fenomenul plecării din Canada la scurt timp după sosire, ministrul, în ton cu atmosfera sărbătorească, apreciază că provincia Québec este printre cele mai avansate în materie de recunoaştere a diplomelor şi că imigranţii din Québec au o excelentă stabilitate.

Părerea participanţilor români nu este însă la fel de optimistă. În primul rând se plâng de proasta informare avută înainte de imigrare: „ziceau că se caută oameni cu studii superioare, când de fapt, au nevoie de braţe de muncă”.

„Echivalarea ministerului nu e suficientă ca să poţi intra în câmpul muncii”. O învăţătoare observă că n-are nicio şansă de a-şi practica meseria şi va urma, probabil, nişte cursuri pentru a se putea angaja la o grădiniţă; abia când băiatul ei a avut probleme de sănătate şi-a dat seama că în Québec multe lucruri nu merg bine. Soţul ei este inginer, dar intrarea în Ordin presupune timp şi bani. Va face, poate, un curs de muncitor calificat. E drept că este ceva mai bine decât în ţară, unde lucrurile se vor schimba abia în 10-20 de ani. Atunci s-ar putea să se întoarcă: „Oricum n-am de gând să-mi petrec aici tot restul vieţii. Pentru mine, Québecul e o mare dezamăgire”. O şansă de a afla adevărul ar fi în ziarele româneşti din Canada; ele sunt chiar prea multe, dar şi prea sărace în informaţii utile, cenzurate şi invadate de publicitate, ocolind cu grijă aspectele vitale ale procesului de integrare.

Totuşi au publicat câteva informaţii preţioase despre condiţiile în care se pot practica diverse meserii. Doar că este o problemă: cei din România nu ştiu nimic despre existenţa lor, iar cei din Canada, practic, nu mai au nevoie de aceste informaţii. Referiri la îngrădirea libertăţii de expresie apar în mai multe publicaţii româneşti din Montréal. La modul general, despre libertatea de expresie, sau mai degrabă despre lipsa ei, vorbeşte Basile Blaga în publicaţia Tribuna noastră (an. 9, nr. 52, 2006).

Când mass-media a devenit o industrie şi deci profitul se află în prim-plan în slujba unor interese politice şi financiare, atunci dispare libertatea de expresie, una din pietrele fundamentale ale democraţiei, şi intervine manipularea, deformarea adevărului sau tăcerea. Încă Orwell arăta în Ferma animalelor că, în lumea liberă cenzura este mai sofisticată decât într-un regim totalitar, şi anume „ideile nepopulare sunt trecute sub tăcere şi faptele jenante rămân în umbră,  fără o interdicţie oficială”.

Astăzi, mass-media foloseşt e excesiv fapt ul divers: accidente, asasinate, catastrofe descrise cu exces de amănunte pentru distragerea atenţiei opiniei publice de la adevăratele probleme ale societăţii. La acestea se adaugă „o publicitate împinsă până la grotesc”. Autorul se referă, cu precădere, la situaţia din SUA, unde a apărut chiar o mişcare pentru reforma presei, Free Press, evitând să facă vreo aluzie la situaţia din Canada şi din Montréal, acolo unde, de fapt, apare gazeta pe care a fondat-o în 1998.

Autorul nu ne explică nici ce înseamnă avertismentul redacţiei: „Articolele…cu conţinut contrar moralei, legilor canadiene sau reglementărilor provinciei Québec nu vor fi acceptate, în măsura în care acest caracter va fi constatat de redacţie… Redacţia îşi rezervă dreptul de a respinge articolele şi materialele de orice fel, semnate cu pseudonim sau nesemnate şi al căror conţinut pot atrage răspunderi de indiferent ce natură”.

O referire explicită la îngrădirea libertăţii de expresie găsim în Pagini româneşti (ed.1, 13 febr. 2005), pe marginea realizării emisiunilor T V în limba română, de pe Canal Horizon Global din Montréal.

Autorul articolului, George Sava, atrage atenţia asupra situaţiei ingrate în care se află realizatorul acestei emisiuni. Formatul emisiunii este decis de conducerea CH Global, care interzice abordarea subiectelor din realitatea canadiană sau românească recentă, inclusiv subiecte politice sau sportive, reportajele, divertismentul, filmările din afara studioului, de fapt orice ar reprezenta „viaţa comunităţii”. Emisiunea devine astfel anostă, cu doi invitaţi şi o rubrică culturală.

Conducerea postului doreşte atragerea de publicitate, lucru destul de dificil din cauza emisiunilor plictisitoare. Presa românească montréaleză nu prezintă, în general, destine eşuate, ci doar realizări, chiar dacă din unele interviuri răzbat ecouri ale dificultăţilor pe care le întâmpină imigrantul căruia nu i se recunoaşte nimic din experienţa sa profesională din ţara de origine.

Un astfel de exemplu ar fi Viorel Gaiţă, cunoscutul realizator de emisiuni umoristice la mai multe televiziuni din România; sosit la Montréal, îşi găseşte un job în domeniul serviciilor, ca vânzător de celulare sau în goană după abonaţi la internet şi cablu, deşi între timp, obţinuse o diplomă la Universitatea Concordia din Montréal. Angajat la emisiunea în limba română de pe Canal Horizon, pierde acest post după două luni, prin desfiinţarea emisiunii (Românii din Québec, nr. 9, 2004; Pagini româneşti, ed.1, 13 febr. 2005). La opt ani de la sosirea sa în Montréal, Viorel Gaiţă, având deja doi copii de vârstă preşcolară, părăseşte Canada.

Telespectatorii români pot cunoaşte un caz concret despre încălcarea dreptului de a informa corect publicul din Canada, şi anume dintr-un documentar TV, intitulat The Corporation, prezentat în 2007 pe TVR 2. Doi ziarişti de investigaţie de la Fox T V din Columbia Britanică realizează un film documentar despre efectele devastatoare asupra sănătăţii ale hormonilor de creştere, hormoni care se află în produsele din carne şi lapte. Conducerea televiziunii interzice difuzarea filmului şi-i concediază pe cei doi. În procesul intentat de ziarişti, Fox are câştig de cauză.