Sursa foto: Arhiva EVZ

De la începutul săptămânii ăsteia, îmi tot umblă prin cap un cântec. Un cântec vechi, din anii ’70, pe care sigur fiecare dintre dumneavoastră îl cunoaşteţi, indiferent de vârstă. A fost cântecul de revoltă al generaţiei mele. A fost cântecul în care se spunea NU, războiului. Cântecul în care se spunea NU, morţii. Este vorba despre celebrul "Blowin' In The Wind", al laureatului Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2016, Bob Dylan. Cântec tradus în română şi interpretat magistral de inegalabilul Florian Pittiş: „Vânare de vânt”!

În special ultimile două versuri din ultima strofă, înainte de teribilul refren, îmi tot răsună în minte:

„Câţi mai au de murit ca s-aflăm în sfârşit, Că oameni prea mulţi au murit? RĂSPUNSUL PRIETENI E VANARE DE VANT, RĂSPUNSU-I VÂNARE DE VÂNT.”

O întâmplare cruntă m-a făcut să-mi aduc aminte de cântecul acesta şi de versurile lui triste şi revoltătoare. O întâmplare incredibilă, care din păcate nu este incredibilă, ci realitatea crudă. La Alba Iulia, un copilaş a fost asasinat de către tatăl său, care după aceea şi-a pus şi el capăt zilelor. Un băieţel în vâstă de numai un an de zile. Nici măcar „Dumnezeu să-l ierte” nu putem spune, pentru că nu are pentru ce să-l ierte. Un îngeraş de un an nu are păcate, aşa că nu are pentru ce să fie iertat.

Ordonanța de care se temeau toți românii, finalizată. Se taie în carne vie, vin vremuri grele

Metode simple de a diminua frica pisicilor de aspirator

De neiertat însă, sunt cei care i-ar fi putut salva viaţa. Cei care, plătiţi din banii noştri (poate că sună comun, dar cred că a venit vremea să înţelegem ce înseamnă cu adevărat această expresie şi câte îndatoriri faţă de noi desemnează ea) au stat şi au căscat gura pe lângă blocul unde se petrecea drame, fără să facă nimic.

Filmul tragediei nu-l mai reiau acum. Sunt sigur că ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat. Pentru că nu despre tragedie vreau să vorbim acum. Nu despre şocul şi consternarea pe care le-am avut fiecare dintre noi, atunci când am aflat de ea. Nici despre disperarea mamei micuţului şi a celorlalte rude. Ci vreau să vorbesc acum despre revoltă. Despre a nu mai accepta cu capul plecat să murim, pentru că nişte incompetenţi, aduşi de valurile timpurilor ăstora tulburi, au ajuns în funcţii de decizie şi a căror prostie şi incompetenţă. ne ucid. Ne ucid la propriu!

A trecut o săptămână de la tragedia de la Alba Iulia şi nimeni nu este vinovat. Nimeni nu şi-a dat demisia. Nimeni nu a fost suspendat din funcţie. A murit un copil de un an. A fost asasinat, cu poliţiştii la uşă. Care au stat trei ore şi au privit la ferstrele în spatele cărora se petrecea asasinatul. Deşi au lege care le dă dreptul să intervină. Deşi poartă, fără să-i fi rugat nimeni, haina de apărător al cetăţenilor. Au ales de bunăvoie asta. Ei ne-au rugat pe noi să-i plătim, promitându-ne că ne apără.

Acum se încearcă, ca de obicei, muşamalizarea cazului. Ba că nu părea să fie nimeni în pericol. Cât de bine au apreciat că nu era nimeni în pericol, s-a văzut la final. Ba că nu mai aveau ce face, pentru că micuţul fusese daja asasinat, când au sosit poliţiştii la adresă. Nu ne interesează aceste scuze. Nu ne interesează aceste explicaţii, unele dintre ele chiar tâmpite. Nu ne interesează cum încearcă vinovaţii să scape. Ne interesează un singur lucru. De ce nu s-a intervenit în forţă!? Cine a fost incompetentul care nu a aplicat legea şi, mai ales, ce măsuri s-au luat împotriva lui.

Cu atât mai revoltător este faptul că această tragedie nu este singura de acest fel. Să ne reamintim de Cazul Caracal. Sigur, ştim cu toţii despre el. Ştim şi amănunte. Dar nici despre povestea acestui caz, în care poliţiştii şi procurorul au zăcut la uşa lui Dincă să se facă 6 dimineaţa, deşi Alexandra, fetiţa de 15 ani, sunase la 112 şi explicase cu amănunte suficiente unde se află, nu vreau să vorbesc acum. Şi nici despre durerea părinţilor şi bunicilor Alexadrei Măceşeanu şi Luizei Melencu nu vreau să vorbesc aici. Ci, din nou, vreau să vorbesc despre revoltă. Revoltă pentru că până astăzi, nimeni nu a fost tras la răspundere. Nu vorbesc despre Dincă. Oricum un pion neînsemnat în toată această poveste. Ci despre incompetenţii care nu au intervenit şi care ar fi putut-o salva pe Alexandra. Incompetenţi care acum, ori au fost repuşi pe funcţii, ori mănâncă liniştiţi pensii uriaşe, la care un om de rând nici măcar nu îndrăzneşte să viseze.

Să nu uităm nici evenimentul tragic de la Oneşti, unde şi-au pierdut viaţa doi oameni nevinovaţi şi unde poliţiştii, la fel ca la Caracal şi la Alba Iulia, au stat şi au căscat gura, fără să intervină să-i salveze pe ostatici. Nici în acest caz, nimeni nu a fost găsit vinovat.

Eu cred că este destul! Eu cred că a venit vremea ca vinovaţii să fie traşi la răspundere. Eu cred că a venit vremea ca gângavii şi puţinteii la minte, aduşi de valul vremurilor şi pilele ori cumetriile din partide, să plece. Eu cred că a venit vremea depolitizării Ministerului Afacerilor Interne. A scuturării stelelor de pe umerii unor generali de carton, ajunşi în funcţii cheie şi a căror incompetenţă sau prostie ne ucide. La propriu!

Doamne:

„Câţi mai au de murit ca s-aflăm în sfârşit, Că oameni prea mulţi au murit?

De astă dată, nu mai trebuie să acceptăm refrenul:

„RĂSPUNSUL PRIETENI E VÂNARE DE VÂNT, RASPUNSU-I VÂNARE DE VÂNT.”

De astă dată, răspunsul trebuie să fie: incompetenţii şi proştii, afară! Iar cei care se fac vinovaţi de fapte penale, judecaţi în conformitate cu legile.

Ca să nu mai murim cu poliţia la uşă, uitându-se ca la poarta nouă, după ce am sunat la 112.

Vezi editorialul pe canalul de YouTube  HAI România!

„Cimitirul nevaccinaților”. Romanul despre teroarea din timpul pandemiei a apărut pe piață

Sursa: EVZ