La o rată de absorbţie ce variază între 220.000 şi 250.000 de noi imigranţi anual, Canada se vede în situaţia sa-şi dea peste cap balanţa contabilă an de an, din cauza banilor care ies din ţară, bani pe care imigranţii îi trimit familiilor lor din ţările de origine, în primii ani de la sosire.

Raportul dat publicităţii de Statistics Canada este rezultatul unui studiu desfăşurat timp de patru ani, pe un eşantion de 12.000 de imigranţi sosiţi în ţară între 2000 şi 2001. Sondajul a fost realizat în 15 limbi diferite, care acoperă 93% din populaţia imigrantă în Canada, faţă în faţă sau la telefon. Refugiaţii nu au fost intervievaţi.

Imigranţii trimit între 325 şi 2.000 euro pe an Este greu, momentan, de realizat un raport al situaţiei banilor care pleacă regulat din Canada. Motivele- numărul extrem de mare de etnii reprezentate în această ţară, întinderea geografică ceea ce face anevoios contactul personal cu imigranţii, faptul că aceştia se feresc să spună cât trimit, ce mijloace folosesc pentru a trimite banii, faptul că sumele diferă de la o provincie la alta, de la un anotimp la altul, de la un an la altul.

Statistic, cei mai mulţi bani sunt trimişi în ţările de origine în primul an, sumele variind, după posibilităţi, între 325 şi 2.000 euro. Se ia în calcul şi ţara de unde provin imigranţii. Spre exemplu, mai mult de jumătate dintre cei proveniţi din Asia de sud-est, Caraibe şi Guyana trimit bani acasă în primii patru ani, spre deosebire de doar ceva mai mult de o treime dintre est-europeni şi magrebieni.

Românii erau printre primii care trimiteau bani acasă

Indiferent ce metodă aleg, imigranţii trimit, conştiincioşi, până la 6% din venitul anual brut pe familie, celor rămaşi în ţara de origine. 60% dintre filipinezi şi haitieni continuă să trimită bani şi după cinci ani de la sosire. Vin din urmă Jamaica, Nigeria, România, Guyana şi Ucraina, conform statisticilor din 2006.

România nu va mai apărea, în scurt timp, în topul ţărilor care primesc ajutoare de la diaspora. Spre comparaţie, doar 10% dintre cei veniţi din Franţa, Marea Britanie sau Coreea de Sud mai trimit bani acasă. Motivul este simplu: nu e nevoie. Proporţional, cu cât o familie de imigranţi câştigă mai mult, cu atât creşte şansa ca aceasta să trimită bani peste hotare (36% dintre intervievaţii cu un venit familial de peste 45.455 euro au precizat că trimit regulat bani în ţările lor, sume cuprinse anual între 975 şi 1.950 de euro).

Pentru unii înseamnă puţin, pentru alţii e foarte mult

Banca Mondială a precizat că peste 123 miliarde de euro pleacă anual (la nivelul statisticilor 2005) din ţările dezvoltate în ţările în curs de dezvoltare. Acelaşi organism menţionează că suma calculată reprezintă de fapt circa jumătate din suma totală exportată, ţinând cont că sumele mici nu se contorizează, iar canalele de transfer variază de la banii duşi prin buzunare,  la Western Union şi viramente bancare. Marile state beneficiare sunt India şi China, fiecare cu peste 15,54 miliarde, Mexic, cu peste 13,32 miliarde.

Sumele primite din străinătate se pot considera nesemnificative vis-a-vis de anvergura economică a Indiei sau a Chinei, dar ele reprezintă între 20 şi 30% din PIB-ul Bosniei, Moldovei sau al Iordaniei. Aceste informaţii au intrat recent în atenţia statului canadian care, până de curând, nu a dat importanţă expediturilor imigranţilor în ţările de origine.

Când şi-au cumpărat o casă, imigranţii încetează să mai trimită bani familiei Statisticile spun ca femeile manifestă o tendinţă mai mare să trimită bani familiilor rămase în ţara de origine, decât bărbaţii. De asemenea, cei tineri sau, dimpotrivă, cei aproape de pensionare trimit mai mult şi mai des. Explicaţia este simplă, cu cât se apropie de 40 de ani, un imigrant se apropie tot mai mult de maximul câştigului pe perioada activă, puterea de cumpărare creşte, implicit apare oportunitatea ca acesta să purceadă la a-şi cumpăra casă.

Odată casa cumpărată, imigrantul a arătat deschis dorinţa de a rămâne în Canada şi, în scurt timp de la achiziţie, din cauza facutrilor care se înmulţesc, scade şi disponibilul de lichidităţi. Scade apoi interesul de a se întoarce la familia de origine şi, drept consecinţă, tot mai puţini bani pleacă afară. Un aspect interesant ţine de situaţia financiară a familiei din care provine imigrantul: dacă acesta este foarte educat, şansele sunt ca el să câştige bani mai mulţi.

Cel care trimite bani are în minte să se întoarcă

Circumstanţele în care cineva emigrează şi condiţiile în care acest proces se desfăşoară se reflectă în dorinţa imigrantului de a trimite bani acasă. Dacă cineva, să zicem, este victima unor persecuţii de război sau este urmărit politic, el pleacă de regulă fără să mai anuţe familia şi, oriunde s-as afla, simte nevoia de a trimite bani şi susţine material familia rămasă acasă. Deşi această ipoteză stă în picioare, ea nu se aplică celor veniţi din Filipine şi care, fără a fi persecutaţi acolo, continuă să-şi asume rolul de finanţator permanent.

Lucrătorii temporari şi cu contract de muncă sunt cei care formează plutonul majoritar al celor ce trimit bani afară. Frecvenţa cu care aceşti bani pleacă din ţară anunţă că atât angajaţii temporari, cât şi rezidenţii permanenţi nu au intenţia de a se stabili în Canada şi fie ajută, fie investesc, în ideea reîntoarcerii. În afara strânselor legături pe care imigrantul le are cu familia rămasă acasă, există şi o multitudine de asociaţii etnice, organizaţii care funcţionează pe principiul într-ajutorării şi care finanţează diferite proiecte comunitare în localităţi ale ţării de baştină, din banii câştigaţi în Canada. Raportul menţionează asocierile dintre biserici, elocvente fiind cele jamaicane şi haitiene din zona Montrealului.

Minimum 2,46 miliarde de euro au trimis sau cheltuit românii canadieni în ţară

Motivele variază de la altruism pur la interes făţiş. Altruism, în ideea că imigrantul, astăzi adult, doreşte să-şi recompenseze părinţii pentru suportul acordat pe perioada creşterii şi a studiilor. Interes, atunci când banii pleacă la mătuşi şi unchi care nu au copii şi de la care imigrantul ştie că, dacă  se va achita regulat, va primi în schimb moşteniri. Oricare ar fi motivul însă, adesea imigrantul îşi taie consistent din porţia lui de confort financiar, doar ca să contribuie cu sumele la care singur s-a angajat.   Raportul evidenţiază că între 40 şi 50% dintre românii stabiliţi în Canda de mai mult de doi ani continuau, la începutul anilor 2000 să trimită regulat bani acasă. De asemenea, sumele variază între 1.169 şi 1.364 euro anual, la doi până la patru ani de la aterizare. (32% au trimis circa 1,169 anual, 41% au trimis 1.364 CAD şi 37% au expediat 1.234 euro anual). 10% din totalul banilor plecaţi din Canada către state în curs de dezvoltare au avut ca expeditori imigranţi din ţările Europei răsăritene, implicit şi România.

Un calcul simplu al banilor trimişi de români în ţară, în ultimii 14 ani să zicem (din 1995 încoace, de când imigraţia română a început să capete contur de etnie în ţara de adopţie) ne duce către următoarele valori: se cunoaşte că numărul românilor din Canada este de peste 210.000, conform statisticilor din 2006. Numărul celor intraţi în Canada între 2001 şi 2006 a fost de 28.100. Păstrând coeficientul de remmitance (procentajul de populaţie care trimite bani) al românilor de 50%, înmulţit cu circa 1.300 de euro pe an ajungem în 15 ani la suma de 1.088 milioane de euro.

Dacă luăm în considerare şi coeficientul de “mic trafic” (bani transportaţi cash, personal sau prin intermediari, cheltuiţi în ţările de origine în vacanţe etc.)  estimat de Banca Mondială şi care dublează practic suma transmisă prin instituţii bancare sau de transfer, putem aprecia cu o mică marjă de eroare că românii din Canada, în ultimii 14 ani au adus sau trimis României suma aproximativ 2,5 miliarde euro.

Până acum nu aveam treabă

Deschid cutia Pandorei cu o chestiune delicată: suntem noi strucutral,emigranţi sau mind-set-ul nostru oscilează între a fi plecat din ţară temporar, pentru realizarea profesională în perioada activă a vieţii şi trântitul uşii definitiv în urma noastră? Vorbind după numărul covârşitor de familii care s-a mutat în proprietăţi personale, încă din primii ani de la sosire, românii fac parte din categoria celor veniţi în Canada să “se aşeze” pentru restul zilelor. Dar în acelaşi timp casa, în sinea ei, este cel mai semnificativ element al realizarii ca familie în proprii ochi şi abia pe planul doi cade valoarea de investiţie.   Noţiunea de proprietate funciară este mai importantă decât valoarea în sine a proprietăţii. Cum se vede acest lucru? Păi, câţi rămâni aţi cunoscut jonglând stocuri la bursă sau dublând profitul pe piaţa aurului, în timp ce locuiesc într-un basement cu chirie şi merg cu bicicleta la lucru? Deci, cam aşa suntem. Mai departe cu raţionamentul, împrăştierea geografică a etnicilor români arată o adaptabilitate de lăudat. Uşurinţa cu care românii acced în poziţii profesionale şi cu care traversează cele mai multe dintre straturile sociale demonstrează o bună orientare în teren, intuiţie şi mult fler.

Cum anume însă explicăm călătoriile înapoi în România, din ce în ce mai frecvente, în număr cât mai mare? Să fie  pentru toţi , deodată, momentul din viaţă în care încheiem socotelile cu moştenirile, procesele, procedurile notariale şi care cere să fim prezenţi în persoană? Statistic, numărul vacanţelor petrecute în România peste an, de către familiile de imigranţi de origine română se împerechează numeric cu drumurile de unul singur, cu treabă. Până acum nu aveam treabă, mergeam doar să ne vedem părinţii... Cum de avem, brusc, acum cu toţii treabă în România? Într-o vreme în care companiile aeriene transatlantice cad ca muştele de la criza de combustibil,  pe români îi găseşte călătoritul, prin indiferent ce mijloace.

Explicaţia e simplă: acelaşi fler ne spune că trăim o oportunitate, posibil unică, la scara existenţei noastre ca etnici români. Bunăstarea în continuă creştere de acolo este tentantă şi spre folosul ambelor părţi. Avem experienţă şi cunoştinţe care ştim că se caută în România. Avem ocazia să pornim businessuri în România, fără a ne muta vreodată înapoi. Şi, cel mai probabil, din preaplinul satisfacţiei economico-profesionale pe care mai orice român o atinge, după un număr de ani petrecuţi şi munciţi în Canada, simţim nevoia să ne punem amprenta, individual sau ca etnie, în locul pe care l-am lăsat liber când am cumpărat biletele One Way.

Sursa: www.acasamedia.com