Kim Jong Un a anunțat recent, la o ședință a partidului său, că a renunțat la programul balistic și la testele nucleare în Coreea de Nord. Anunțul vine cu puțin timp înainte de summitul inter-coreean nord-sud, înaintea posibilei bilaterale Trump-Kim Jong un, și la scurt timp după vizita neconfirmată a lui Mike Pompeo, desemnat secretar de stat al SUA, aflat în procesul de validare în Congres, la Phenian.

Trei lucruri devin obligatorii în discuția privind situația din regiune: ce înseamnă acest anunț și mai ales unul făcut în contextul forului de decizie politică al Phenianului, cât de serios este un asemenea angajament și cât de sustenabil e el, respectiv cât costă renunțarea la programul balistic nuclear al Coreei de Nord. Am mai putea adăuga, fără riscul de a greși, că analiza nu e completă dacă nu ne uităm și la modificările strategice pe care le produce o asemenea schimbare de abordare la Phenian pentru regiune și pentru întreaga lume.

Mai întâi un asemenea anunț într-un for de conducere al partidului muncitoresc – partidul unic din Coreea de Nord – este un “semn de viață”. Respectiv el este, cel mai probabil, o condiție prealabilă solicitată de partenerii de dialog – Coreea de Sud, SUA – în perspectiva continuării negocierilor, un pas care validează seriozitatea angajamentului Phenianului în acest proces.

Chiar dacă abordarea nu e ireversibilă iar garanțiile într-o dictatură sunt mai degrabă ipotetice și simbolice, fiind lesne de denunțat pe baza unei abordări propagandistice inverse, partenerii de dialog au considerat că anunțul public, mai ales în Congresul partidului unic aflat la guvernare, poate fi considerat un pas suficient de important care să reprezinte un început și manifestarea voinței de negociere.

Asta nu înseamnă renunțarea la arma nucelară, cu uraniu sau plutoniu, nu înseamnă că nord-coreenii nu mai au capabilități nucleare sau balistice, nu înseamnă controlul materialului nuclear pentru programul militar sau încetarea cercetării pentru miniaturizare și soluții tehnice de control al revenirii rachetelor balistice în atmosferă sau detonării la impact sau controlată a rachetei balistice nucleare.

Totuși, de remarcat, cât timp această tehnologie nu e identificată și testată, Coreea de Nord nu este încă un stat nuclear, deținător al unei rachete balistice cu încărcătură nucleară. În al doilea rând, problema este cât de serios este și cât de sustenabil un asemenea angajament. Răspunsul este greu de găsit, pentru că ar însemna să ne antepronunțăm pe situația unor negocieri al căror conținut și substanță nu le cunoaștem, fiind vorba despre un proces profund nepublic, în care este implicat un actor fără transparență minimală sau responsabilitate pe procesul decizional intern sau în negocierile internaționale. În plus, sistemul relevant în raport cu un singur om, și acela imprevizibil și profund agresiv în manifestări și manieră de a conduce, exclude previzibilitatea în procesul de negociere, exclude perspectiva clară a unei soluții precum și durabilitatea unui acord.

În fine, în al treilea rând, vizând costurile pe care le presupune acest aranjament și cine le achită, discuția e mult mai relevantă și mai dificil de asumat. Ideea inițială la Phenian era aceea de a crea o garanție pentru menținerea regimului dictaturii comuniste închise din Coreea de Nord, a lui Kim Jong Un personal, dar și plata ajutoarelor umanitare și economice pentru populație, cât și sprijin pentru dezvoltare economică, în primul rând sprijin tehnologic occidental, și ridicarea sancțiunilor. Cât de serioasă e această tranzacție e greu de spus, dar faptul că e profund imorală și lesne de interpretat ca rezultat al cedării la șantaj, asta e sigur.

Un precedent care arată că un stat care încalcă normele internaționale, optând pentru accesul prin proliferare ilegală la arma nucleară, poate să șantajeze lumea să-i hrănească populația, fără capacitatea de a obține în schimb transparența minimală a regimului și un control minimal al deciziilor liderului de către propria populație. E foarte important un asemenea pas și arată o rază de speranță în regiune. El poate costa Coreea de Sud și eventuala desprindere a acesteia de lumea occidentală, pe baza seducției unei reîntregiri a familiilor sau diminuarea presiunilor militare în peninsulă, un fapt ce poate dezangaja parteneriatele din regiune.

Apoi SUA poate fi principalul stat care să cedeze și să încaseze costurile, în timp ce China și Rusia să fie principalii beneficiari. De altfel, Serghei Lavrov s-a grăbit să ceară renunțarea la exerciții și prezență militară occidentală în regiune, un pas care ar debalansa situația regională și ar diminua rolul geopolitic al SUA de a-și sprijini aliații. Ar crea debalansări și în zona Mării Chinei, unde manifestările agresive și revizioniste chineze împotriva vecinilor săi, în zonele disputate, vor deveni mult mai lejere.

Momentul subliniază o altă acțiune incalificabilă, anexarea Crimeei de către Rusia prin încălcarea Memorandumului de la Budapesta, 1994, un instrument prin care Ucraina a renunțat la arma nucelară și intrat în Tratatul de neproliferare nucelară NPT prin garanțiile tuturor membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU pentru integritatea sa teritorială, suveranitatea și independența sa.

Încălcarea angajamentului de către Rusia la anexarea Crimeei a invalidat mecanismul de garanții al CS ONU și pentru Coreea de Nord. Un gest care costă astăzi prin absența unui instrument pentru garanțiile internaționale credibile pentru Phenian.