Între talentul de actor şi dragostea pentru etnografie se interpune povestitorul. Aşa încât, atunci când calci pragul muzeului pe care Paul Buţa l-a înfiinţat în satul gălăţean Şiviţa, îţi imaginezi că eşti în casa bunicului sfătos, cel care te aşteaptă să-ţi depene amintiri despre strămoşii noştri, şi cu legendele, şi cu meşteşugurile lor. Tocmai căldura aceasta sufletească face ca „Vatra cu dor” să atragă mii de copii şi de tineri din toată ţara, în fiecare vară.

Cei mai mulți sunt gălățeni, dar s-a întâmplat să vină grupuri, însoţite de profesori şi de părinţi, şi din alte părţi. Chiar şi din Oradea. Câți sunt, în fiecare sezon cald? Mai bine de 1.000, apreciază domnul Paul.

„Eu nu rup bilete de intrare”

Surprinzător pentru nişte orăşeni, adaugă el, oaspeţii simt nevoia, de cum intră pe acest nou tărâm, să se descalţe, să simtă pământul sub picioare şi să facă tumbe. Nimeni nu-i oprește.

E un declic totuşi, ce-i drept, şi acela se întâmplă când gazda le zice că în curtea aceasta largă, de 1.200 de metri pătraţi, şi în muzeul care cuprinde mii de simboluri ale lumii rurale, specifice sudului Moldovei, au voie să atingă orice. Nu mai spun de atelierele de olărit, de papură, de lemn, de măşti, unde musai încercarea propriei dexterităţi se cere dezvăluită. Şi o precizare demnă de a fi remarcată încă de la începutul acestui material. Nu se plăteşte nicio taxă. “Eu nu rup bilete de intrare”.

„Sunt un nebun al vremurilor noastre”

Abia a reuşit domnul Buţa să îşi facă timp, să ne întâlnim, pentru că e perioada de repetiţii pentru un nou spectacol, fiind actor de comedie la Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi. Când nu e la teatru, e promotor al tradiţiilor în structura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”.

Ca etnograf, ani la rând, a urmat drumurile cătunelor româneşti din dreapta şi din stânga Prutului. Le spune dintr-o suflare. Vădeni, Rogojeni, Vlădeşti, Brăneşti şi Oancea, Folteşti, Şiviţa, Tuluceşti, Işdileni, Stoicani. Acestea se află între hotarele de azi ale României. Urmează nesfârșita serie din Basarabia. Sunt atâtea, că acum, din fuga maşinii, îndreptândune spre destinaţia noastră, cale de 20 de kilometri de municipiul Galaţi, le pierde șirul.

„Sunt un nebun al vremurilor noastre. Ca să te ocupi de folclor trebuie să strângi un dram de nebunie. Nimeni nu crede că tot ce fac e total dezinteresat material. E doar în numele satului românesc”.

Ce sunt Sănia și Dolâia. Lecția din atelier

Etnograful umple noul său univers cu arta şi cu iscusinţa podoabelor şi uneltelor ţărăneşti de odinioară. În cele două odăi, pe cât de mici, ale casei, pe atât de calde în ospitalitatea lor, dar şi în fostele grajduri transformate în ateliere, descoperi amintiri ale peregrinărilor sale. Hai să şedem, un pic, să ascultăm câteva învăţături. Acum sunt şi eu, asemeni elevilor, în faţa îndrumătorului.

Furca. Sătenii din Vădeni treceau Prutul, în tinereţea lor, cu piciorul, să taie stuful din bălţi. Când li se făcea foame, luau urma crapilor pe unde era apa mai mică, a râului, înțepându-i cu ce aveau la îndemână. Cu furca.

Sănia şi Dolâia. Mama Vioara, aşa o chema, rememorează vremea foametei, când oamenii îşi ostoiau năpasta din stomac cu scoici şi cu rădăcini de ştir şi de leurdă. Avea pe atunci şapte copii şi toţi se adunau în jurul Săniei, adică o masă joasă, rotundă. În mijloc se punea Dolâia, castronul, din care mâncau toţi. Dar cum mâncau, având, atenţie, o singură lingură? Fiecare lua câte o înghiţitură. Şi pe urmă dădea lingura mai departe. Se învârtea aburul fierturii prin tăcerea înghiţiturilor.

Băşica porcului. Uite-o pusă la ochiul de fereastră dinspre grădina din spate. Ţintuită în două beţişoare puse de-a curmezişul. Credeţi că în urmă cu un secol, dacă nu şi mai mult, existau geamuri?! De Sfântul Andrei, ca să nu simtă lighioanele mirosul cel greu al băşicii, aceasta era unsă cu usturoi.

Pânzeturi din lână şi din cânepă. Nuanţa să obţinea din coajă de ceapă. Ştergare încărcate cu peşti, cai şi viţă-devie, din ţesătura femeilor. Bâte al căror cap are formă de pasăre sau de om. Nu doar să îţi sprijini bătrâneţile. Te şi aperi de necurat.

Tidvă. Era un fel de bostan în care duceai apa sau unde păstrai brânza. Dacă o crăpai pe din două şi îi făceai şi nişte ochi, îţi folosea în jocul mascaţilor.

Opinci. Din piele de porc, de vacă, de cal sau, mai nou, din cauciuc.

 Covorul cu motive dacice. Desenul, în care sunt reprezentate semințe, aminteşte de credinţa buneilor noștri, a Învierii. Tocmai din sămânţă.

Soba cu ghionţ. E afară, în aria olăritului. Ghionţ se numeşte orificiul, situat în partea din faţă, prin care iese fumul.

Rogojini şi uneletele de trebuinţă în atelierul pentru papură. Calul, rudă îndepărtată a menghinei, din spaţiul destinat lemnului.

Beciul săpat la adâncimea de trei metri și acoperit, la rându-i, cu stuf. „Aşa l-am găsit. Fusese făcut cu mult timp înainte”.

Saivanul pentru animale, să vezi cum era organizată ograda, doar imaginându-ţi necuvântătoarele. În urmă cu vreo zece ani treceau prin faţa muzeului 20 de vaci, ale sătenilor. Acum, niciuna. „Am evoluat?!”. Retorică întrebare.

Măştile râsu’-plânsului

Pe domnul Buţa îl descoperisem prima oară la Bucureşti, cu câţiva ani în urmă, în Muzeul Satului, cu tot cu măştile populare pe care le confecţionează de-o viaţă. Cineva l-a întrebat de unde până unde măşti în Galaţi, ca şi cum el ar fi inventat o tradiţie în partea aceasta de ţară.

Îi răspunde pe dată că a găsit amintiri ale unor ancestrale cete de flăcăi care încropeau spectacole de teatru popular bazate pe întruchipările păcatelor omeneşti. Din pănuşi, chivernisite cu blană de oaie, cu ochii din boabe de fasole şi nasul din te miri mai ce, alcătuiau lumea întoarsă pe dos, cu personalităţi de genul afurisitului, hlizitului sau leneşului.

Cu măștile sale a străbătut Europa, asemeni unui ambasador, fără portofoliu, e drept, amintindu-și reacțiile pe care străinii le-au avut de fiecare dată în fața surprinzătoarei prospețimi a râsu’- plânsului.

Bătaciul, Cheptenele și Piciorul de capră

Acum îl revăd, dar la el acasă. În sensul cel mai sensibil al sufletului. Îi sticlesc ochii a bucurie când intrăm în Şiviţa.

Paul găsește în Şiviţa o casă veche şi dărăpănată, pe care o cumpără. “Tot ce vedeţi aici am făcut din munca mea şi cu banii mei”, fără să fi tras vreodată linia pentru calcule. Ca atare, nu ştie să îmi spună cât a cheltuit.

Era primăvară, în 2003, când a început totul. Trei ani a pus osul la treabă. Casa nu mai fusese locuită de mult timp. Cum sunt multe sălaşuri de pe la noi, de unde cea din urmă lacrimă se varsă în uitare.

Vasta grădină era plină de iarbă și de buruieni, pe alocuri atât de înalte, de nu-ţi vedeai nici umbra. Şi-a pus cauciuc sub genunchi, stând încovoiat, să taie cioatele, să pună şi gardul în locul care i se cuvenea.

Apoi a călcat cu picioarele lutul amestecat cu balegă de cal, să facă umplutura pentru prispe şi să acopere găurile din pereţi. Respingând categoric orice idee de modernitate, pentru a respecta vechile amprente.

Mare mirare printre localnici când a întrebat de stuf, că aşa era tradiţia pe aici, să îţi faci un asemenea acoperiş. Află, cu chiu, cu vai, doi meşteri cu părul alb care păstraseră, ca prin minune, şi ustensilele de rigoare.

Dar de unde să iei materia primă, că nu mai e pe nicăieri?! Dacă vă gândiţi la malul Prutului, rămâneţi doar cu oftatul. Găseşte la cineva din Deltă, care i-l vinde.