S-400 al Rusiei, adesea denumit SA-21 Growler în cercurile NATO, este promovat ca unul dintre cele mai capabile sisteme de apărare aeriană din lume. Cu capacitatea de a folosi o varietate de rachete pentru a ataca diferite amenințări aeriene, o rază de angajare de aproape 250 de mile și capacități de contra-stealth, S-400 și-a câștigat reputația ca unul dintre puținele sisteme capabile să contracareze sistemul american.

Sistemul de apărare rusesc

Printr-o cercetare extinsă asupra dezvoltării și utilizării sistemului, susținută de evaluări ale experților din mai multe națiuni, există două concluzii despre S-400. În primul rând: sistemul nu este atât de capabil pe cât este adesea perceput a fi. În al doilea rând: este, totuși, printre cele mai capabile sisteme de apărare aeriană utilizate în prezent.

Deși acestea pot părea opinii opuse, complexitatea întreprinderii de apărare aeriană este adesea subestimată. Apariția rachetelor hipersonice a exacerbat și mai mult așteptările nerealiste ale apărării antiaeriene moderne, deoarece aceste rachete cu mișcare rapidă și manevrabilă sunt adesea considerate importante, în special pentru că pot învinge platformele moderne de apărare aeriană și antirachetă.

Mosher, care a condus anterior Divizia de Securitate Națională la Biroul de Buget al Congresului, înainte de a servi ca director al Grupului de Studiu al Societății Americane de Fizică privind Sistemele de Interceptare pentru Apărarea Națională a Rachetelor, spune: „Aproape toată lumea subestimează amploarea efortului care va fi necesar pentru a lansa o apărare antirachetă eficientă”.

Dezvoltarea sistemului S-400 al Rusiei a început probabil în anii 1980. Cu toate acestea, efortul nu a fost dezvăluit publicului până în 1993, la doi ani după prăbușirea regimului sovietic. La fel ca multe programe foste sovietice care au continuat să trăiască sub nou-formata Federație Rusă, constrângerile bugetare au dictat o mare parte din structura lui S-400, cu aproximativ 70% până la 80% din hardware-ul împrumutat de la predecesorul său, S-300.

Principalele diferențe dintre sistemul S-300 și S-400 au venit sub forma unor sisteme radar actualizate, software îmbunătățit și încorporarea de noi tipuri de rachete pentru a oferi flexibilitate în interceptarea țintei și raza de acțiune crescută. Un alt aspect foarte important al sistemului S-400 îl reprezintă contramăsurile sale de război electronic, inclusiv saltul rapid de frecvență pentru a limita eficacitatea bruiajului radar și direcționarea agilă a fasciculului pentru îmbunătățirea achiziției și urmăririi țintei.

Succesul unei doctrine eficiente

La fel ca toate sistemele de apărare aeriană, câmpul vizual al lui S-400 este limitat de orizont atunci când nu este conectat cu alte active, în special cu cele aeropurtate precum AWACS sau baloane legate numite aerostate. În acest context, doctrina de război modernă a Rusiei îi poate inhiba succesul. Abordarea Rusiei în ceea ce privește războiul, așa cum s-a demonstrat pe parcursul a cinci luni de război în Ucraina, nu acordă prioritate asigurării dominației aeriene.

Acesta poate fi, de fapt, rezultatul direct al capacităților masive ale puterii aeriene ale NATO și al înțelegerii ruse că ar putea pierde superioritatea aeriană în cazul unui conflict, pe scară largă, împotriva NATO.

Și pentru că doctrina militară rusă cere securizarea imediată a spațiului aerian în jurul forțelor sau obiectivelor sale și apoi abandonarea acestuia atunci când nu mai este necesar, probabil că Rusia ar avea dificultăți să exploateze capacitățile de acțiune ale S-400 într-un conflict împotriva Statelor Unite sau a NATO.

În ciuda deficiențelor sale declarate, sistemul S-400 este într-adevăr foarte capabil și este adesea caracterizat ca fiind mai eficient decât sistemele de rachete Patriot. Cu toate acestea, la fel ca multe tehnologii de război vechi, tehnologiile cu rachete și drone ieftine se pot dovedi prea puternice pentru ca S-400 să le reziste.

În ciuda succeselor pretinse ale Rusiei în testare, au existat o serie de eșecuri importante ale S-400 și ale sistemelor asociate în ultimii ani. În ciuda pretențiilor Rusiei de a apăra spațiul aerian la distanțe de 400 de kilometri cu S-400, sistemul nu a reușit să intercepteze rachetele de croazieră subsonice.

Adevărul este că S-400 și succesorul său recent, S-500, sunt într-adevăr sisteme de apărare aeriană foarte capabile, dar rămân limitate de constrângerile fizice, financiare și geografice ale mediilor lor operaționale și capacitățile de apărare ale țărilor care le folosesc. Ca toate sistemele de arme, valoarea lor reală poate fi găsită doar atunci când sunt integrate corespunzător într-un aparat defensiv bazat pe o doctrină de luptă funcțională și eficientă, potrivit Business Insider.