Întrebarea în jurul căreia au crescut rândurile/lămuririle de mai jos este simplă: ce se întâmplă acum în domeniul cercetării, ce face știința în contextul creșterii necontenite a populației, fenomen care va fi urmat fără îndoială de crize alimentare greu de controlat?

Constantin Vânătoru își împreunează degetele, semn al unei ordonări firești a gândurilor. Dă drumul, apoi, perorației:

„Ne confruntăm, așa cum știți, cu schimbări climatice importante ce vor genera la rândul lor crize alimentare, crize ale apei și atunci tematica noastră de cercetare trebuie să abordeze problemele viitorului, trebuie să fim pregătiți pentru tot ce ar putea veni asupra noastră pentru că vorbim de viață, vorbim de mâncare. Ca să vă faceți o idee – pentru a obține un kilogram de grâu avem nevoie de 800 de litri de apă dulce. Pentru a obține un kilogram de tomată ne trebuie 300 de litri de apă dulce.

Mari resurse de apă dulce sunt consumate pentru agricultură, de fapt peste 80% din apa dulce a Terrei este înghițită de agricultură. Și, sigur, observăm că apa a început să fie o problemă. La fel schimbările climatice, temperaturile aceastea extreme fac ca plantele să sufere. Nu mai avem resurse și producția vegetală o să fie într-o mare suferință. Trebuie să găsim soluții. Sau putem încerca să atenuăm. Doar nu întâmplător s-au întâlnit reprezentanții din 97 state și guverne ale lumii ca să semneze tratatul pentru atenuarea efectelor schimbărilor climatice…”.

Marketing și piețe-cobai

„Și care ar fi soluțiile?”, verticalizez scurt. Constantin Vânătoru nu ezită nicio secundă: „Cercetarea științifică este domeniul cheie, dar unul cu două tăișuri. De exemplu, recent a fost luată o genă de la un pește arctic și combinată cu stolonul (n.r. – tulpină târâtoare care, în contact cu solul, formează rădăcini la noduri, dând astfel naștere unei plante noi) de căpșună, cu scopul de a obține un fruct care să reziste mult mai mult la temperaturile scăzute, să fructifice o perioadă mai lungă din an.

Așa a apărut un proces numit serendipitate (n.r. – fenomenul sesizării anumitor aspecte ale descoperirilor științifice întâmplătoare, potrivit DEX).

Această descoperire întâmplătoare s-a manifestat în cazul nostru prin apariția unei căpșuni albastre! Și uite așa veți vedea, în scurt timp, stocuri imense de căpșuni albastre. Cu strategia de marketing adecvată vom afla cu bucurie că aceste căpșuni au efecte benefice asupra sănătății, piața va fi câștigată, iar o mare firmă producătoare va specula acest lucru și se va extinde foarte mult…”.

„În țările mai puțin dezvoltate, eventual (și) în România, o generoasă piață de desfacere, o piață-cobai”, speculez imediat. Constantin Vânătoru ridică mâna stângă în dreptul feței: „Știința are o deviză: fără frontiere. Deci, nu există limite. Noi nu avem posibilitatea, în România, să facem organisme modificate genetic. Este interzis. Creează alții”. „Organisme pe care trebuie să le testeze undeva”, mă încăpățânez în continuare. „Normal, dar asta nu mai este treaba noastră, a cercetătorilor, ci a guvernelor”, parează sec dl Vânătoru.

Intră în scenă tuberculii care mențin tinerețea

Preț de câteva secunde bune între noi se așterne o tăcere suspicioasă… „Și totuși”, se dezmeticește cercetătorul-preot. „Cercetarea nu se rezumă doar la OMG-uri”. „La ce?”, bâigui nedumerit. Dl Vânătoru revine la catedră:

„OMG – prescurtarea vine de la «Organisme Modificate Genetic», produse care au nevoie de timp pentru a fi testate, evaluate, îmbunătățite, reevaluate, retestate etc. Mă rog… Noi am identificat și plante cu rezistență mare la condițiile extreme de mediu. O plantă pe care eu am botezat-o planta viitorului – topinamburul, de exemplu – , este o plantă care a fost cultivată mult pe scară largă în trecut, nu exista nicio gospodărie la țară care să nu aibă topinambur. Dar nu știau ce cultivă, ei spuneau că plantează nap. Eh, napul acesta are o istorioară frumoasă. Ea era cultivată peste tot în America, dar francezii i-au stâlcit numele, nu au numit-o topinambas, cum era cunoscută în America, ci topinambour. Mai târziu, în secolul XIX, a fost adusă și în România. Noi am numit-o nap. Trecând timpul, s-a dovedit că am greșit. I-am spus nap, dar napul e cu totul altă specie. Napul este un fel de ridiche de lună cu partea superioară roșiatică și face parte din familia verzei, pe când topinamburul face parte din familia heliantus, este o rudă a florii-soarelui, doar că în pământ produce tuberculi și la suprafațăa tulpini aeriene, dar mult mai puternice, mai dezvoltate, mai ramificate decât floarea soarelui”.

 Salvarea Franței în cel de-al Doilea Război Mondial

Recunosc că explicațiile m-au lăsat, preț de câteva clipe, cu gura căscată. N-am avut timp s-o închid, că Dl Vânătoru și-a reluat pledoaria: „Acum, de ce este importantă planta aceasta, pentru că de aici i-am dat denumirea asta, «planta viitorului».

Topinamburul rezistă foarte bine la condițiile extreme de mediu, crește de la temperaturi de -60 de grade până la +60 de grade. Până acum nu am întâlnit nicio plantă de cultură care să reziste la o plajă așa mare de temperatură. Poate fi cultivată din Siberia până în Africa. Tuberculii acesteia sunt comestibili și foarte dulci. Pot înlocui zahărul, pot fi folosiți în diverse preparate culinare. În Occident au devenit o delicatesă. E utilizată pe scară largă și făina de topinambur, din care se fac produse de patiserie. În plus, acești tuberculi au și valențe medicinale cunoscute de lumea științifică. Sunt cercetări care impresionează la nivel mondial și chiar lucrări științifice de vârf în domeniul acesta. Topinamburul menține tinerețea, are beneficii asupra inimii, este un energizant extraordinar, ajută femeile care alăptează”.

Topinamburul este utilizat și pe post de furaj. „De altfel – completează Constantin Vânătoru -, el a salvat Franța de foamete în cel de-al Doilea Război Mondial. Practic, așa a fost introdus topinamburul în alimentație. Fiind ocupați de nemți, suferind de inaniție, au început să consume din furajele porcilor, pentru că trebuie spus că francezii își hrăneau porcii cu topinambur. Așa au observat că au, după consum, o vitalitate și o energie ieșite din comun. Un tubercul de topinambur pe zi echivalează cu o cafea.

Planta-minune

Topinambas – după numele unui trib din America Centrală – topinambur, sub denumirea cu care a fost adus de francezi în Europa, acest tubercul botezat de români nap rezistă în pământ peste iarnă. „Așa este. N-are treabă cu gerul. După căderea brumei și până în primăvară, pe la începutul lui mai, poți să-l utilizezi fără probleme. De altfel, aceasta este perioada optimă de consum: în timpul iernii, când organismul are nevoie de vitamine, de produse proaspete. Pe lângă beneficiile alimentare, medicinale, el este și o plantă energetică valoroasă. Tulpinile produc o masă vegetativă puternică ce poate fi utilizată pe de-o parte în hrana animalelor – este mai bogată în proteine decât porumbul -, iar pe de altă parte poate fi uscată și transformată în pereți pentru centralele termice. Mai mult, florile topinamburului pot fi folosite în industria medicală, în cosmetică în special”.

Dilema „napul dacic”

De remarcat că dl Constantin Vânătoru a obținut la Stațiunea din Buzău trei soiuri de topinambur. „Avem un soi cu tuberculii roz-cafenii, un soi cu tuberculi albi și un soi cu tuberculii roz spre mov. E important însă al treilea soi, pentru că primele două soiuri au un tip de creștere voluminos, tulpinele depășesc patru metri înălțime dacă sunt cultivate în sistem irigat. Al treilea soi este pitic, nu depășește 80 de centimetri înălțime. Desigur, sunt multe discuții, pentru că noi avem documente că el a fost adus în România în secolul al XIX-lea, dar popular această varietate pitică mai este numită și napul dacic”. „Păi?”, mă minunez. „Probabil a fost adus pe aceste meleaguri încă de atunci. Nu-mi dau seama, în orice caz topinamburul este adaptat foarte bine la condițiile climatice din țara noastră. Îl găsim inclusiv în flora spontană! Poate fi socotit o plantă invazivă, odată plantată nu mai scapi de ea. Se înmulțește foarte bine, nu are nevoie de tratamente chimice, n-are nevoie de prașilă, preferă terenurile mai ușoare, bine însorite și aprovizionate cu apă. Producțiile la hectar sunt foarte mari – până la 35 de tone de tuberculi”, explică dl Constantin Vânătoru.

Revitalizarea plantelor neaoșe: știr, bob, linte, fasoliță, ridiche

Constantin Vânătoru ne-a dezvăluit și câteva dintre obiectivele laboratorului de genetică pe care-l conduce la Buzău: „Avem trei ținte: obținerea de soiuri și hibrizi competitivi, care să se bată cu tot ce se aduce de afară. Soiurile obținute de noi trebuie să satisfacă nevoile producătorului, ale consumatorului și ale procesatorului. Ăsta este un obiectiv dur, obiectiv pentru care trebuie să te pregătești foarte bine și pentru care alocăm cel mai mare volum de energie. Creațiile trebuie să fie de top”. Altă țintă: „Reabilitarea plantelor neglijate. Analizând atent ceea ce se cultiva în trecut, ceea ce consumau moșii și strămoșii noștri, am constatat că existau alte plante, unele cultivate pe scară largă. În afară de topinambur/nap mai erau știrul, bobul, lintea, fasolița, măzărichea, ridichea”.

Actualizarea semințelor

Și, se mai cultivă astăzi aceste plante? „Acum avem puține suprafețe cultivate cu bob, cu linte, cu fasoliță – apreciază Constantin Vânătoru. Aceste plante au fost în pericol de dispariție și noi am pus un accent deosebit pe ele, încercăm să le reabilităm. Unde mai găsim prin gospodării, pe la cei care au mai păstrat semințe, le aducem și le actualizăm, le popularizăm pentru a fi extinse în cultură din nou, pentru că sunt la ele acasă și sunt valoroase”, consideră coordonatorul Laboratorului de Genetică și Ameliorare din cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă Buzău.

20 de ani pentru crearea castravetelui pentru diabetici

Al treilea obiectiv asumat de Constantin Vânătoru: aclimatizarea unor specii care nu au fost cultivate niciodată în România. „Am început acum douăzeci și ceva de ani cu aclimatizarea unei specii de momordica charantia – castravetele amar sau castravetele care ajută bolnavii de diabet. Munca a fost titanică pentru că aclimatizarea aceasta nu-i o treabă simplă, așa cum ar putea s-o înțeleagă cineva care mă ironiza pe internet spunând că nici dacă veneam pe jos, din Nepal, cu semințele, nu-mi lua douăzeci de ani să aclimatizez castravetele amar”.

Ce înseamnă Testul DUS

Cercetătorul zâmbește, amuzat, apoi continuă: „Nu vorbim de un transfer de sămânță dintr-un areal geografic într-altul, ci de o muncă de aclimatizare, care este mult mai lungă. Ameliorarea, precedată de documentare și multe alte încercări – nu insist -, trebuie să se finalizeze cu o creație nouă care e musai să întrunească trei mari elemente. E vorba de Testul DUS (n.r. – Distinctivitate, Uniformitate, Stabilitate). Ce înseamnă acest test? Soiul respectiv trebuie să aibă elemente de distincție în comparație cu tot ce se găsește răspândit în lumea largă, pe urmă trebuie să fie uniform, adică plantele să semene una cu alta. Apoi, se trece la stabilitate, la ameliorarea și elaborarea tehnologiei specifice de cultură. Așadar, nu-i deloc simplu”.

Te-ar putea interesa și: