Un asemenea reper instituie secțiunea Cannes Classics. Sunt patru  categorii de manifestări în acest spațiu al panteonului cinematografic mondial: omagierea unor artiști  pentru întreaga lor carieră, evenimente legate de proiectarea unor capodopere, prezentarea copiilor restaurate ale unor lungmetraje, prezentarea unor documentare monografice consacrate actorilor, regizorilor dispăruți.

Primul capitol a fost ilustrat aici, la Cannes, prin prezența  în carne și oase o octogenarului Alain Delon, idolul necontestat al unor filme care au făcut istorie: „Eclipsa” (1962) de Michelangelo  Antonioni,  „Ghepardul” (1963) de Luchino Visconti, „Nouvelle Vague” (1990) de Jean-Luc Godard. Festivalul îi acordă în 2019 un multmeritat premiu – Palme d`Honneur, proiectând cu această ocazie unul din filmele sale de referință – „Mr Klein”(1976) de Josph Losey. Pentru a înțelege detașarea suverană a acestui monstru sacru, printre puținii încă în viață, este suficient să-l asculți depănând amintiri de demult sau să iei seama la eleganța lui de dincolo de bine și de rău, de dincolo de timp, oferindu-se cu răbdare și seninătate resemnată, insistențelor fotografilor de a poza, îngăduindu-i-se, o favoare, în fond,  prelungirea urcarării  treptelor ce duc spre marea sală a festivalului. Cu brațe largi, generoase, acest Delon al senectuții se prezintă drept o legendă vie, o imagine planetară a artei filmului. Pare că nimic nu-l mai atinge, fixat ca o piesă rară în muzeul cinematografiei universale. Un arc peste timp se instituie prin racordul imaginii sale din tinerețe (rolul principal din „Plein soleil”) și acest ultim Delon, devenit  emblema propriei glorii.

Este o tradiție a invitării unor valori iconice. I-am văzut cu ani în urmă pe Antonioni, pe Belmondo, pe  Giulietta Massina, pe Sophia Loren, pe Claudia Cardinale. A venit  și rândul lui Alain Delon.

Al doilea tronson al clasicilor este destinat filmelor devenite  borne în istoria filmului. Ediția a 72-a ne readuce în memorie titluri  care au marcat istoria filmului. „Los olvidados” (1950), „Nazarin” (1958), „Vârsta de aur” (1930)  ilustrează mai multe perioade din creația lui Luis Bunuel și, desigur, mai multe formule stilistice. Milos Forman, de atâtea ori aflat la Cannes, dispărut anul trecut,  este omagiat prin introducerea în program a  filmului său de la începuturi – „Dragostea unei blonde” (1965). Un documentar monografic de lung metraj, „Forman vs. Forman”,  îi evocă personalitatea. De același tratament se bucură și Lina Wertmuler.  Este de asemenea evocat Vittorio De Sica prin proiectarea filmului său „Miracol la Milano”, căruia i s-a acordat Palme d`Or în 1951. 

Nouă copii apar acum în formă  restaurată. Printre acestea: „Toni” (1934) de Jean Renoir, „Le ciel est à vous” (1944) de Jean Gremillon, „Moulin Rouge” (1952) de John Huston, „Canal” (1957) de Andrzej Wajda, „Hu Shi Ri Ji” (1956) al chinezului Tao Jin, filmul de animație „Șarpele alb” (1958), realizat de japonezul  Yabushita Taiji, „125 rue de Montmartre” (1959) de Gilles Grangier, „The Doors” (1991) de Oliver Stone, „La prima notte de Quiete” (1972) de Valerio Zurlini.

Unele documentare evocă evoluția sunetului în cinema. Astfel „Making Waves: The Art of Cinematic Sound” de Midge Costin aduce în fața camerei ingineri de sunet și realizatori reprezentativi pentru acest domeniu. Documentarul conține multe interviuri și fragmente sugestive din filmele  care ilustrează progresul artei sonore în cinema.  Un alt titlu, „Les silences de Johnny” (regia Pierre-William Glenn)  evocă în manieră personală imaginea celebrului Johnny Hallyday. Din Italia vine un film –„La passione din Anna Magnani” – , omagiind personalitatea celei care  dădea ritm și culoare umană unui film de referință al neorealismului, „Roma, oraș deschis”. De asemenea,  o producție italină este și filmul lui Mario Sesti, critic și jurnalist. Acesta ne propune imaginea unui spațiu legendar de producție și a unui regizor de prim plan: „Cinecitta – I maestrieri del cinema. Bernardo Bertolucci: No end Traveling”. Documentaru aduce pe ecran  și personalitatea copleșitoare a lui Marlon Brando, unul din capii de afiș aflați pe genericele cineastului evocat.

Am consemnat aceste pagini din viața Cannes-ului 2019, spre a sublinia o dată în plus interesul festivalului pentru cultivarea imaginii valorilor autentice. În  fapt, parada aceasta a idolilor de ieri și de azi constituie o garanție în plus că arta filmului nu va degenera în serii de producții lipsite de substanță artistică.