Aceleași costume lălâi, ponosite, asortate dubios, aceleași cămăși cu gulere lăbărțate în jurul cefelor bronzate, tunse pierdut, „à la tractoriste”. Deși civili, îi cunoșteai de la o poștă, mai abitir decât dacă ar fi purtat uniformă.

Însă erau posibile și confuzii. Un amic mi-a povestit cum, pe la jumătatea anilor 1980, o cunoștință a lui, om simplu de la țară, a venit la București cu niște treburi și a profitat să viziteze și el „centrul”. Așa s-a pomenit pe Calea Victoriei, taman la ora la care trebuia să treacă coloana lui Ceaușescu dinspre Primăverii către CC. Evident, „traseul” era înțesat de securiști, care păzeau trotuarele, dispuși cam la câte cinci metri unul de celălalt.



Tocmai atunci începe ploaia: picăturile lasă pete mari pe costumele de tergal, în diverse nuanțe de gri, bej și „ou de rață”. O Dacie neagră a Securității, fără sirenă și girofar (pasămite, tot „civilă”), începe să le distribuie „băieților” balonzaide cenușii: mașina merge încet, aruncând ritmic câte un trenci. Cum între felul în care era îmbrăcat omul nostru de la țară și securiștii de pe traseu nu era nici o diferență, acesta se pomenește și el cu un balonzaid în brațe, pe care îl îmbracă la repezeală, fără să comenteze. După ce l-a văzut „pe viu” și pe Ceaușescu, s-a întors încântat acasă și l-a admonestat pe amicul meu: „Ce vă tot văitați, bă, voi acia la București că e rău, că, iote, vă dau ăștia haine gratis pă stradă?”