În noiembrie 2001 eram la Cluj, într-o librărie elegantă, inaugurată de curând, unde, între alţii, am rostit câteva cuvinte cu prilejul lansării unei cărţi.
Era lume multă. La sfârşit, când autorul cărţii s-a aşezat la o masă, ca să dea autografe, a venit la mine un ziarist, care era şi teolog, solicitându-mi un interviu. Am trecut într-un birou unde ne lăsaserăm paltoanele, gazetarul a pornit reportofonul şi am crezut că voi începe să răspund unui chestionar („temă cu variaţiuni”) cu care eram obişnuit de peste un deceniu: raporturile ortodocşilor cu greco-catolicii sau vreo ultimă declaraţie a Patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei şi al întregii Rusii… Nu mai ştiu care a fost prima întrebare, însă pe a doua, atât de neobişnuită, mi s-a părut că o primesc în moalele capului: „De câte ori în viaţă aţi fost fericit?”.
M-am recules repede şi am spus cu toată sinceritatea: în vara anului 1975, când am urcat pentru prima oară pe creasta Pietrei Craiului. (Fusese o experienţă colosală, mai ales pentru un om ca mine, sceptic în raport cu toate sporturile şi cu mişcarea fizică.) După câteva secunde de gândire am mai adăugat la registrul „fericirii” minutele în care, la Dingli, în Malta, în aprilie 1990, am putut privi Mediterana de la o înălţime de patru sute de metri: moment în care mi-am amintit, de altfel, de Piatra Craiului… Apoi, în octombrie 1991, când am intrat prima dată în Sfânta Sofia din Constantinopol, pentru că nu mă mai dădeam dus de sub cupola ei. Am trăit atunci o secvenţă de pace şi bucurie indescriptibile şi cred că prin aceeaşi stare trecea o tânără americancă, sau englezoaică, aşezată pe un fragment de coloană la doi-trei metri în apropiere de mine… Când să evoc al patrulea episod, am ezitat: pe de o parte, pentru că gazetarul care mă chestiona era şi teolog, pe de alta, pentru că mi se părea că episodul acela se plasa la graniţa (sau confluenţa) dintre „fericire” şi bucurie. Era toamnă – toamna anului 1985 – şi mă aflam într-un Mercedes 230 pe şoseaua, pustie şi însorită, care leagă Constanţa de Mamaia, pe bancheta din spate. În stânga mea se afla o femeie tânără care-mi strângea puternic mâna aşezată pe cotieră. Era prima dată când cineva îmi împărtăşea cu sinceritate pasiunea stranie pentru automobilele de lux. Nu mă mai urcasem într-un Mercedes din 1982, când mă plimbasem câteva sute de kilometri cu acela al răposatului mitropolit Nestor al Olteniei. Spre deosebire de Bucureşti, la Constanţa, unde puteai să cumperi pe stradă ţigări americane de contrabandă, taximetriştii particulari erau îngăduiţi tacit de Miliţie şi astfel descoperisem Mercedesul şi pe proprietarul său, cu care am umblat câteva zile, acesta constatând mirat: „Chiar vă place maşina…!”. Dar întâmplarea pomenită aparţine mai degrabă domeniului bucuriei. Şi totuşi, cred că am mai adulmecat fericirea a patra oară: în toamna care a premers răsturnărilor ireversibile din decembrie 1989, în decurs de câteva zile – ultimele din noiembrie, primele din decembrie –, petrecute la Căldăruşani. După vreo doi ani, când, între primele cărţi tipărite la Humanitas, a apărut Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, am găsit acolo expresia timpul îmi aparţinea. Asta trăisem şi eu, însă nu într-o puşcărie, cum i se întâmplase lui Noica, ci la o mânăstire.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
