Profit de zilele estivale ca să le readuc aminte cititorilor câteva crâmpeie de istorie. Mai ales că zilele acestea câteva sute de mii de români au trecut - în drumul lor spre mare - pe lângă Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Ideea primului canal provine dintro „sugestie” sovietică, când la indicaţia expresă a lui Stalin, adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a cerut lichidarea fizică a opoziţiei. „Eu îţi dau utilajele şi tu dintr-o lovitură rezolvi două probleme: scapi de chiaburi şi moşierime şi totodată irigi Dobrogea”, se pare că i-a spus Stalin la Moscova liderului comunist român. Inginerul Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Dej, îşi amintea că Stalin ar fi întrebat dacă „conducerea României are cunoştinţă despre un proiect englezesc pe la începutul secolului XX pentru construirea unui canal navigabil între Dunăre şi Marea Neagră”.
Istoria nu a consemnat niciodată ce urmărea Stalin cu adevărat. S-a presupus că acesta intenţiona să ceară României, la finalizarea lucrării, controlul gurilor Dunării, cât şi al Deltei, pe motiv că există o ieşire directă la mare, prin Canal.
La şedinţa din 25 mai 1949, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a aprobat raportul lui Gheorghe Gheorghiu Dej pe baza „Memoriul tehnico-economic” întocmit de o comisie mixtă sovieto-română.
Ne puteți urmări și pe Google News
La 18 iulie 1953 (la câteva luni după moartea lui Stalin), lucrările au fost sistate canalul executat pe Valea Caraşu servind pentru irigaţii. Brusc, propaganda comunistă a tăcut, iar asupra Canalului s-a aşternut tăcerea. S-a aşternut o tăcere criminală, numărul deţinuţilor asasinaţi - care depăşeşte câteva zeci de mii - nefiind nici astăzi exact cunoscut. Toată această istorie a primului Canal a produs repulsie societăţii româ- neşti faţă de construcţia ce dăinuie azi, care nu are nici o legătură cu tentativă din acei ani.
După o pauză de 25 de ani, Nicolae Ceauşescu a reluat proiectul care a însumat 8 ani de munca, un efort uriaş la nivel naţional, urmat de o glorificare a Magistralei Albastre, cântata şi răscântată în toate Cântările României.
„Drumul fără pulbere” a înghiţit studiile a peste 1.000 de specialişti din cercetare şi proiectare, peste 33.500 de devize şi detalii de execuţie. S-au dislocat circa 300 milioane metri cubi de Pământ, s-au turnat 3,6 milioane metri cubi beton, s-a realizat un canal navigabil în lungime totală de 64,4 km, având la capete câte două ecluze duble de 310 metri lungime.
La Plenara CC a PCR din iunie 1973, Nicolae Ceauşescu şi-a anunţat decizia de a relua lucrările de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră (CDMN), cel mai ambiţios obiectiv realizat de regimul comunist, atât ca învestiţie, cât şi ca volum de muncă. Canalul nu era însă unicul obiectiv, deoarece „la pachet” mai erau incluse construirea unui nou port maritim la Constanţa Sud-Agigea, şi a hidrocentralei de la Cernavodă.
Ideea nu i-a venit brusc lui Ceauşescu, ci după ce a vizitat, în 1972, portul Anvers (Belgia), unde a studiat ecluza Boudouin, şi în 1973 porturile Amsterdam şi Rotterdam (Olanda), unde a aflat de proiectul Canalul Europei ce urma să lege Rinul cu Dunărea, o cale fluvială transcontinentală de 3.500 km. Pe 26 mai 1984, într-un cadru festiv, cu zeci de mii de oameni de-a lungul Canalului, Nicolae Ceauşescu tăia panglică Canalului Dunăre-Marea Neagră. Lucrarea era estimată pe atunci la valoarea de 10.000 de miliarde de lei. Construit pe oasele deţinuţilor politici, prin sânge, trudă şi poate prea mult sacrificiu, - ne place, nu ne place -, Canalul Dunăre - Marea Neagră rămâne deocamdată cel mai mare proiect realizat în România.
O ambiţie comunistă devenită cel mai mare proiect concretizat vreodată în România.
Recomandările noastre
