În acest volum, consacrat Rugăciunii lui Iisus, un negustor din Moghilev, care „trăise doi ani în Basarabia, într-o mânăstire” şi se pregătea să părăsească lumea şi să se închinovieze, „lăuda mânăstirile de acolo, tipicul, rânduiala şi viaţa aspră a multor călugări îmbunătăţiţi. Mai mult, mă asigura că mânăstirile din Basarabia, în comparaţie cu cele ruseşti, se deosebesc precum cerul de pământ. Mă îndemnă să plec şi eu în Basarabia”.

Aceste mânăstiri aveau să dispară aproape în totalitate – mai rămăsese numai una din douăzeci – în timpul ocârmuirii sovietice, care a ocupat pământul dintre Prut şi Nistru în vara anului 1940 în urma unui ultimatum. În 1941, armatele române au eliberat Basarabia, au restabilit viaţa bisericească chiar şi în Transnistria, însă trei ani mai târziu comunismul muscălesc s-a înscăunat aici pentru aproape o jumătate de secol. Numeroşi basarabeni s-au refugiat peste Prut atât în 1940, cât şi în 1944, aceştia din urmă fiind vânaţi de ocupantul sovietic pentru a fi readuşi în Basarabia, ajungând însă – dacă rămâneau în viaţă – în lagărele de muncă siberiene.

Aşa se face că în vara anului 1940 au sosit la Mânăstirea Căldăruşani aproape o sută de călugări basarabeni, provenind îndeosebi din marile mânăstiri Noul Neamţ şi Curchi. Aleseseră Căldăruşanii, tot aşa cum alţi călugări basarabeni s-au dus la Cernica, întrucât lacurile de lângă cele două chinovii le aminteau de locurile pe care fuseseră constrânşi să le părăsească în grabă şi pe neaşteptate.

Călugării basarabeni sosiţi la Căldăruşani în 1940 nu au venit cu mâinile goale, ci cu câteva zeci de care trase de boi aducând icoane, odoare, odăjdii, vase de slujbă, veşminte… Între acestea – o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni (foto), copie de pe la 1860 a celei de la Noul Neamţ, care a fost ascunsă iniţial într-o sobă, apoi a fost zidită, pentru ca, în anii ’60 ai secolului trecut, să fie expusă în muzeul mânăstirii – unde se găsesc şi astăzi numeroase icoane şi obiecte de cult aduse din Basarabia –, iar, un deceniu mai târziu, să fie aşezată în biserică.

Dat fiind numărul lor mare, o jumătate dintre monahii basarabeni veniţi la Căldăruşani s-au mutat la Schitul Sitaru din apropiere, care era părăsit pe atunci, alţi câţiva s-au îndreptat spre alte mânăstiri din ţară, cei rămaşi în ctitoria lui Matei Basarab înfiinţând un orfelinat pentru 20 de copii în incintă. Au ajutat, deopotrivă cu ceilalţi vieţuitori, la înlăturarea urmelor incendiului abătut asupra mânăstirii în 1945. În 1988 mai trăiau la Căldăruşani doi sau trei dintre călugării basarabeni refugiaţi cu aproape o jumătate de veac în urmă. Eram de faţă la o călugărire şi nu uit câţiva monahi plângând în biserica luminată numai de făclii, pe când se cânta Braţele părinteşti. Îşi amintiseră de propria lor intrare în monahism.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: