Sfântul Cuvios Partenie avea darul tămăduirii și îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, iar Sfântul Cuvios Rafail s-a ridicat prin rugăciunea curată mai presus de cele pământești și a văzut slava lui Dumnezeu, cât i-a fost îngăduit.

Partenie, părintele cel sfânt și minunat, vrednic urmaș al sihaștrilor din Munții Agapiei, a viețuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea. Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulți călugări cu înaltă viață duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinții români cărora le-a văzut viața și traiul.

Ucenic al starețului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinților, primește din mâinile acestuia tunderea în schima monahală. Cât a petrecut în viața de obște, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem ști. Tradiția spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinților de odinioară. Nevoința lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o știau pe dinafară, iar la apusul soarelui, gustau puțin din pâine și legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau rugându-se cu mintea (rugăciunea lui Iisus), iar cu mâinile împletind coșuri.

Ațipeau doar câte puțin când oboseau, în lavițe (scaune), așezate între trunchiurile de brazi. Această nevoință continua fără întrerupere până dimineața. Ucenicii duceau coșurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câștigați, cumpărau hrană și cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste scaune muntele și poiana primit numele de Scaune.

Mulți călugări și pustnici s-au mântuit prin rugăciunea și povățuirea sa blândă

El urcă în acest munte al fericiților ca într-un alt Tabor, când starețul Eufrosin îi îngăduie să meargă la liniște, căci, gustând din dulceața harului dumnezeiesc, duhul îi tânjea după bunătățile ce le naște pustia. Acolo și-a închis porțile simțurilor cu legile lui Dumnezeu ca și cu niște zăvoare și vorbea cu Stăpânul tuturor în rugăciunea cea de taină, iar osteneala îi era desfătare. Cine poate spune nevoințele cele fără de măsură, privegherile cu lacrimi, lupta cu gândurile și duhurile înșelăciunii? Prin răbdarea strâmtorărilor pustiei și uscăciunea trupului, s-a făcut asemenea îngerilor și vrednic viețuitor al mănăstirii celor fără de trupuri.

Acest dumnezeiesc bărbat este numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulți călugări și pustnici s-au mântuit prin rugăciunea și povățuirea sa blândă. Era luminat și plin de toată înțelepciunea, căci dragoste de Sfintele Scripturi și de cărțile Sfinților Părinți având, s-a îngrijit ca frații din obște să nu fie lipsiți de aceste comori neprețuite în vremuri când cu anevoie și cu mare cheltuială se dobândeau.

Avea darul tămăduirii și îndrăzneală la rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Potrivit unor tradiții, scotea și demoni din oameni. Pentru viața sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări și de credincioși.

Mărturie a viețuirii sale sfinte și minunate este și faptul că, după moarte (1660), trupul fiindu-i dezgropat, după rânduiala strămoșească, a fost găsit nestricat. Se spune că se făceau minuni la mormântul său. Cu adâncă evlavie și nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaște călugări și credincioși de pretutindeni. Sfintele moaște ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafail. Acești doi mai luminători ai călugărilor întregesc șirul părinților din veac, ce s-au sfințit prin mari nevoințe în „Mănăstirea lui Agapie” și în împrejurimile ei.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.

Cuviosul Rafail

Cuviosul Rafail s-a nevoit în străvechiul așezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Acesta a fost cinstit încă din secolul al XVII-lea, mai ales în Moldova, ca unul dintre sfinții români mai mari, ale cărui sfinte moaște le-a căutat, spre a le săruta, însuși Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.

Sfântul Rafail s-a născut, după unele izvoare, în satul Bursucani, din ținutul Bârladului, fiind fiul unor părinți virtuoși și de neam bun.

Faima despre viața duhovnicească înaltă a călugărilor din „Mănăstirea lui Agapie”, trecând de hotarele Moldovei și chiar dincolo de Carpați, atrăgea pe mulți iubitori de Hristos. Cuviosul, ascultându-și chemarea lăuntrică și purtând întru sine frica de Dumnezeu, vine aici cu dorința de a urma calea cea strâmtă și mult bătătorită de sihaștrii cei din veac. Mult s-a minunat văzând viața de aspră nevoință, rugăciunea și tăcerea părinților agăpeni. Dar mai mult a fost cucerit de duhul dragostei celei nefățarnice. Cu iubirea de Hristos în suflet și cu îndrăzneala cea bună fiind întrarmat s-a făcut ucenic părinților. Învăța de la ei că ascultarea este mai mare decât toate și că numai cei curați cu inima pot intra în împărăția lui Dumnezeu, dar pentru a dobândi neprihănirea este nevoie de multă silință a firii. Pătrunde, cu vremea, tainele vieții duhovnicești, străduindu-se să se asemene părinților în osteneli, rugăciune și smerenie.

”Dumnezeu aduce vindecare”

După îndelungă ispitire în ascultare, ucenicul a luat pe umerii săi jugul cel bun al lui Hristos și, îmbrăcându-se în chipul cel monahicesc, a primit numele de Rafail care se tâlcuiește „Dumnezeu aduce vindecare”. Cu nemăsurată râvnă se silea să dobândească, deopotrivă, toate virtuțile și, astfel, s-a făcut locaș al tuturor bunătăților duhovnicești, încât toți luau aminte la el, căutând să-l urmeze.

Viața de nevoință a acestui purtător de Dumnezeu este mult învăluită în taină. Dar se știe că părinții agăpeni țineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut nici ascultătorul monah Rafail. Călugării petreceau în lavră, iar cine era întărit și râvnea la viața cea liniștită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân, mai târziu, poate, și singur.

Munții sunt martori tăcuți ai nevoințelor sfinților care au petrecut aici. La tot pasul apar tainițe potrivite nevoinței. Stânci scobite, peșteri, poieni însorite, obcini unde pădurea începe să dispară au fost întotdeauna locuite de si-haștri. Această cale binecuvântată a urmat-o și fericitul Rafail, care, asemenea unui vultur în înălțimi, s-a însingurat în inima muntelui. Pustnicii, acele făclii strălucitoare ce au lu-minat cu viața lor îngerească pustietatea muntelui, i-au dezvăluit tainele lucrării duhovnicești săvârșite cu mintea. Dar desăvârșita călăuză i-a fost liniștea cea sfântă spre aflarea celor cerești, iar prin rugăciunea curată s-a ridicat mai presus de cele pământești și a văzut slava lui Dumnezeu, cât i-a fost îngăduit. Rodul ostenelilor sihăstrești și ale rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, care cu anevoie pot fi înfățișate în cuvânt.

Minunile de la mormântul  Sfântului Cuvios Rafail

Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care vrea mântuirea tuturor, a rânduit ca să fie îndrumător al fraților din obște, căci, prin viața sa îngerească și prin înțelepciunea cea mai presus de fire, pricinuia tuturor uimire. În Condica Sfântă și în pomelnicele vechi este nu-mit Fericitul Stareț Rafail. Toți îl priveau ca pe o icoană a virtuților. Sfeșnic de lumină era sihaștrilor, dar și părinte iubitor creștinilor din satele Moldovei care veneau la el ca la un liman, pentru rugăciuni, tămăduiri și ajutor în tot felul de nevoi, în vreme de pace sau de cumpănă pentru țară.

După trecerea din lumea aceasta, ucenicii, cunoscându-i viața și nevoințele (se spune că se făceau minuni la mormântul său), i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat plin de slavă dumnezeiască și bine mirositor. A fost așezat în biserică spre închinare. Odor de mare preț era pentru Moldova, căci veneau credincioșii să se închine la sfintele sale moaște, mai ales la hramul Mănăstirii Neamț, când avea loc pelerinajul la Mănăstirile Neamț, Agapia și Secu. La Agapia Veche acest pelerinaj continuă și azi, cu toate că trupurile întregi ale sfinților sunt tăinuite, dar, se pare, părți din aceste sfinte moaște se găsesc în unele mănăstiri din Moldova.

Sursa: doxologia.ro