Tot ea, bunica, era de părere că Dumnezeu a mai așezat ceva bine de tot în legătură cu vârstele: „Când este omul copil mic, a lăsat să fie frumos și dulce, să le fie drag celor mari, să-l crească cu grijă, să nu-l dea peste gard, sau la gârlă, iar când este bătrân, să fie urât, să-i fie silă și lui de el, ca să nu-i pară rău că-l duce popa în deal.”

Ce-mi veni? Păi, îmi veni, de la o tânără colegă, fată foarte deșteaptă, dar nevinovat dezavantajată de tinerețe, care s-a supărat la vederea unei fotografii cu niște oameni în curtea unei biserici, cu colive și alte merinde la slujit: „Școlile sunt de vină. Teatrele sunt de vină. Restaurantele sunt de vină. E bine. Să fim faliți și proști, dar spirituali!”

Ce-o fi cu ea, m-am întrebat, este fată deșteaptă, ar trebui să știe ce este cu categoriile indispensabile vieții bipede, coborâte din pom și ieșite de sub pământ, atât cele materiale, cât și cele spirituale. Ar trebui să știe că nevoia spirituală, alături de limbajul articulat, sunt singurele care deosebesc omul de restul primatelor și, în general, de tot ceea ce mișcă. Am înțeles însă repede ce este cu ea.

De vină este tinerețea. Nu înțelege ce se întâmplă acolo, la biserică, în zilele când se pomenesc morții. La tinerețe îți pari nemuritor. Așa am fost toți, mai mult sau mai puțin, nu prea scapă nimeni. Le va trece și lor, desigur, acelora dintre ei care au destulă minte. Nu-i așteptă nimic plăcut, dacă excludem înțelepciunea. Vor îmbătrâni, nimeni nu scapă de asta, li se va face un dor nesfârșit de cei dragi și duși de lângă ei. Nu știu încă, pentru că acum toți sunt tineri, frumoși și veseli – doar la cei tineri mă refer, la cei care încă nu au aflat, nu la idioți, sau la sufletele putrede. Atunci însă vor ști că nici ei nu sunt departe și le va fi un dor de viață și de moarte. Singura lor legătură cu cei dragi nu va mai fi decât o biată colivă, o biată slujbă de pomenire, o lumânare cu flacără la mâna tremurătoare a vântului și speranța reîntâlnirii, de care nu vor fi siguri, iar asta le va umple inima de amăreală.

Vor fi din ce în ce mai singuri, până când vor vedea că nu mai este aproape nimeni din cei pe care îi cunoșteau. Nu vor mai ști pe nimeni pe aici, decât vag, pe niște strănepoți. Dar și aceștia se vor uita la ei ca la un tablou străvechi, de neînțeles, din alt veac, cu culorile cândva vii, acoperite de fumul așezat în șirul nesfârșit al timpului. Lumea le va deveni din ce în ce mai străină și mai lipsită de înțeles, iar cei care vor mai fi, nu vor mai avea putere să-i intereseze de nimeni.

Se vor agăța cu unghiile, până când nu vor mai fi decât dor de cei duși. Lumea lor le va dispărea treptat, ca o acuarelă care se diluează în ploaie, risipită ca o ceață – nu știu când a trecut totul, Doamne!

Cei tineri nu știu că ceea ce văd ei, atunci când oamenii merg la biserică, să slujească bucatele pentru pomeni, nu este dezmăț. Nu este nici nesimțire. Este legătura dintre două lumi, dar ei de a doua încă nu știu, încă nu sunt conștienți de ea la un mod care să le ardă sufletul. Doar au auzit că ar fi ceva, dar se îndoiesc și oricum este ceva atât de îndepărtat, încât hăt, mai este mult până acolo.

Nu, nu este departe, așa precum pare. Nu mai este mult, este colea, după un colț și nu vine cu nimic în afară de sfâșietoare amintiri. Nu mă credeți? Gândiți-vă doar la atât: la seara de Ajun al Crăciunului, în casa părinților, când erați copii și când totul părea fără de sfârșit.