Președintele Erdogan a pierdut 20% din Turcia. Istanbulul, orașul-far al țării, în care trăiesc 15 milioane dintr-un total al populației de 80 de milioane, a trecut în mâinile opoziției.

Dacă ne poticnim la Istanbul, ne prăbușim în toată Turcia. Dar dacă ne ținem tari la Istanbul, nici o forță nu ne va putea distruge, nici în Turcia, nici în lume”, își avertiza Recep Tayyip Erdogan suporterii în august 2017.

De ce i-a fost frică nu a scăpat. Erdogan s-a împiedicat la Istanbul. De două ori în ultimele două luni. Candidatul partidului său, Dreptate și Dezvoltare (AKP), Binali Ildîrîm, a fost înfrânt de reprezentantul partidului kemalist CHP, Ekrem Imamoglu.

„De acum, conducerea a fost preluată de adversarul meu”, a declarat, duminică seara, Ildîrîm, după anunțarea primelor rezultate ale alegerilor pentru primăria Istanbulului, în vreme ce populația ieșită în stradă saluta victoria cu urale și claxoane.

Pentru Erdogan, eșecul este cu atât mai usturător cu cât vine după o primă înfrângere în 31 martie. Atunci, Imamoglu câștigase cu 13.729 de voturi, dar președintele a acuzat iregularități, deși regimul său fusese cel care organizare scrutinul. În urma acuzațiilor, justiția, integral controlată de Erdogan, a decis reorganizarea alegerilor. De data aceasta, Imamoglu a câștigat la o diferență de peste 770.000 de voturi, în condițiile în care prezența a rămas aceeași: 84%. Așadar, ecartul a crescut spectaculos în două luni, ceea ce demonstrează două lucruri: că opoziția s-a organizat și s-a mobilizat exemplar; și că Erdogan este vulnerabil, deși a concentrat în mâinile sale toate pârghiile puterii.

Candidatul care aduce liniște

De fapt, cauzele „poticnirii” de la Istanbul sunt mai degrabă economice decât politice. Membrii clasei de mijloc, care până de curând votau cu AKP, au fost șocați să-și vadă în ultimele luni puterea de cumpărare măcinată de grava criză economică pe care Erdogan și ginerele său, Berat Albairak, ministrul Finanțelor, nu reușesc să o stăvilească.

Ekrem Imamoglu, de 49 de ani, care a fost în ultimii cinci ani primar al unui district al Istanbulului, a beneficiat și de retragerea câtorva candidați de centru și de stânga, dar mai ales de sentimentul de nedreptate indus populației prin anularea alegerilor din martie.

Strategia sa electorală a fost remarcabilă. A știut să evite orice confruntări, polemici și clinciuri politice, la care Erdogan și oamenii săi sunt maeștri, creându-și o imagine de bărbat combativ, dar calm. Le Figaro face o observație excelentă: „Opoziția, care promite de ani buni să le redea turcilor puțină liniște, o face, în sfârșit, cu un candidat … liniștit. Era la mintea cocoșului.”

 

Marea alianță care-l face pe Erdogan să tremure

Imamoglu nu ar fi putut câștiga, totuși, fără alianța pe care formațiunea sa social-democrată a încheiat-o cu naționaliștii de la Partidul Bun (Iyi). Dar nici această alianță nu ar fi obținut victoria, dacă nu ar fi beneficat de sprijinul masiv al partidului pro-kurd HDP, care nu a prezentat un candidat propriu și a făcut apel către simpatizanți să voteze cu Imamoglu.

Cu câteva zile înaintea votului, regimul a încercat să răstoarne raportul de forțe. Abdullah Ocalan, liderul întemnițat al Partidului Muncitorilor Kurzi (PKK), a transmis un mesaj membrilor și simpatizanților HDP ca duminică să nu meargă la urne. Nu se știe care au fost promisiunile pe care Erdogan i le-a făcut dușmanului său de moarte, Ocalan, pentru a lansa acest mesaj, dar cert este că alegătorii kurzi nu i-au ascultat acestuia îndemnul și au votat masiv cu Imamoglu.

Marele cartel anti-Erdogan pune capăt unei perioade de 25 de ani de control al taberei islamist-conservatoare asupra Istanbulului. Erdogan are toate motivele să tremure: o prăbușire a regimului său în întreaga Turcie, după scenariul de duminică, a devenit de acum posibilă.

Printr-un scenariu invers, Erdogan a devenit prim-ministru și apoi președinte, după ce a fost între 1994 și 1998 primar al Istanbulului.