"Ca să nu-l iubeşti trebuie să fii rău la suflet sau prost"

"Ca să nu-l iubeşti trebuie să fii rău la suflet sau prost"

SEDUCĂTOR. "Cronicarul anului 2007", Adi Georgescu, îşi aminteşte de Ioan Chirilă ca de un om de care n-ai cum să nu te îndrăgosteşti.

Adrian Georgescu a câştigat în 2007 titlul de „Cro ni carul anului“ la Premiile „Ioan Chirilă“. A învins cu articolul „Aleargă, Adriana“, despre patimile trăite de maratonista Adriana Pîrtea, la Chicago, unde a trecut a doua linia de sosire.

Adi colaborează cu EVZ, TVR, „Gazeta Sporturilor“, Eurosport şi Realitatea TV. Se împlinesc, în curând, doi ani de când a ales să fie ziarist independent. Sim ţea că gazetăria se sufocă sub ap ă sa rea acestor mastodonţi impersonali: tru sturile de presă. Adrian Georgescu a preferat să rămână neînrolat în armata oamenilor „loiali companiei“. Urmează, aşadar, un dialog cu un om 100% liber. De fapt, o discuţie la o bere, într-o cârciu mă de cartier. Un ping-pong de idei peste o masă de lemn, de pe care lipseşte doar muşamaua în carouri. Începem cu Ioan Chirilă şi sfârşim, inevitabil, în literatură (din mozaicul de vorbe ale scriitorilor anglosaxoni am reţinut una: „Dumnezeu e ce face fie care din singurătatea sa“), cinematografie şi muzică.

Adi Georgescu poartă plete, fumează mult (Marlboro roşu), nu crede nici în Bing-banguri, nici în colective de oameni ai muncii, iubeşte Genesis, „o formaţie de oameni care se împleteau între ei“, e spontan şi dezarmant de sincer. Textele cu „patriarhul...“ îl irită. Nu-i plac, deloc, canonizările. Foloseşte, cu naturaleţe, cuvintele „mişto“ şi „Ioan Chirilă“ în aceeaşi frază. De banii luaţi din premiul de anul trecut, 5.000 de euro, habar n-are ce s-a ales. În familia Georgescu, de administrarea părţii financiare se ocupă exclusiv soţia.

„Jurnalismul moare“

Anul acesta, Adi n-a mai fost nominalizat la nicio categorie. E degajat, aşteaptă Premiile „Ioan Chirilă“ aşa cum aştepţi un spectacol bun: „Premiile astea sunt în primul rând o manifestare a sensibilităţii soţiei lui Ioan Chirilă, doamna Iarina. În tot ce fac femeile se vede sensibilitatea lor“.

E nevoie de acea stă formă de apreciere a ziaristului, într-o vreme când pre sa şi-a pierdut reperele? Adi plusează: „Jurnalismul, în ţara asta, moare. Câţiva oameni se chinuiesc să-l mai ţină în viaţă, dar e degeaba. Jurnalismul se împarte, azi, între articolul de opinie şi ştirea de agenţie, între «eu sunt de părere» şi «asta se întâmplă». E prea puţin“. Pentru că face doar ce îi place, Geo r gescu o să se apuce de reportaje: „Prefer să pescuiesc peşti morţi“. E un ziarist atât de liber, încât îşi scrie articolele de mână, în parc.

„Avea vocaţia discreţiei“

E sigur că lucrurile bune, ca şi copiii frumoşi, se fac doar din dragoste. Secretul textelor lui Ioan Chirilă: „El ştia să transmită perfect, şi totuşi avea o vocaţie extraordinară a discreţiei. Pe om îl cunoşti foarte bine în scris. Chirilă se retrăgea, putea să scrie foarte bine la persoana I singular, dar, de fapt, nu vorbeşte el niciodată. Putea să fie şi narator, şi erou principal, tu nu-l vedeai. Te punea în ochiul lui. Orice om dintr-o meserie de genul ăsta, să zicem regizor, asta trebuie să facă. Se inseminează în tine. De multe ori se poate întâmpla ca regizorul să fie atât de plin de sine, încât să vrea să te ia, să te pună cu forţa în fotoliu, să-ţi urle: «Uită-te!». Nea Vanea avea talentul de a nu se lua în serios, e foarte mişto chestia asta“. Voia doar să-i iasă articolul sau cartea bine? „Da, şi d’asta i-a şi ieşit. În viaţă trebuie să ştii cum să vrei, mi se pare foarte important. P’asta o ştiu de la nevastă-mea: e o constelaţie la care dacă te uiţi fix nu o vezi, dacă te uiţi pe lângă o zăreşti. Eu nu cred în cărţile de genul «cum să…», sunt o prostie. Nimeni nu va putea înlocui vreodată imaginaţia şi norocul“. Şi mai avea ceva Ioan Chirilă: era relaxat.

Adi l-a cunoscut doar doi ani. De-ajuns. „Lumea asta se înde păr tează foar te tare de relaxare, care mie mi se pare singura cheie prin care poţi face viaţa frumoasă. El era relaxat, wow! Era fantastic. Cred că bătrâneţea cam aşa e: e ca atunci când îţi dai seama că eşti pilit, când te bâlbâi uşor. Se simţea că mintea îi merge, dar nu-l mai ajuta ex pri marea, trupul în general. Şi îţi dădeai seama că vedea tot şi avea un umor bestial, în care se amestecau şi sar cas mul, şi cinismul, şi veselia. Era un om pe care era foarte greu să nu-l iubeşti. Trebuie să fii sau foarte rău la suflet, sau prost“. "Nu există urmaşii lui nea Vanea. Urmaşii lui sunt cei doi fii pe care i-a avut: Tudor şi Ionuţ Chirilă. Atât!", Adrian Georgescu, ziarist independent

AMINTIRE

„Relaţia lui cu dactilografele era genială“

Adi îşi aminteşte, fascinat, de momentele când Ioan Chirilă îşi dicta textele în redacţia vechiu lui „Pro Sport“: „Am convingerea, l-am văzut când dicta, că, pur şi simplu, îi ieşea, că era din el, şi asta se numeşte «joc». Ceea ce face co pi lul când îşi creează o lume. Asta făcea: el , şi la 70 de ani, se juca. Când îl vedeai, uitai de toate posibilele lui defecte“. Chiar, ce defecte avea Chirilă? „Cred că avea o formă de orgoliu pe care ştia să şi-l gestioneze. Principala luptă în viaţă e cu tine însuţi. Întotdeauna ai de ales: să fii atent, să fii nesimţit, să fii rău, să fii bun. El avea un orgoliu, dar fără orgoliul ăsta n-ar fi fost ce era, să nu ui tăm! Fără defectele noastre, roata s-ar în vârti de aşa natură că şi calităţile noa s tre ar fi mult tocite. Aşa-zisele defecte sunt, une ori, doar adjuvante de calităţi. Orgoliul e o chestie bună la marii scriitori.“

„Avea ritmul în el“

Dacă ar fi să ne luăm după Adi Georgescu, relaţia lui Ioan Chiriă cu dactilografele „era genială“: „Stătea în spatele lor, se uita puţin în sus, la un unghi de 25 de grade, şi observa totul, trăia din asta, se hrănea din asta. Era ca în filmele alea cu evadaţii din închisoare, când îl prinde p’ăla cocoţat pe zid. Observa tot, în timp ce creierul lui (poate sărăcesc mult dis cur sul spunând doar creierul) făcea cu totul altceva. Eu mă uitam mult timp la el. Chiar şi aşa, bătrân... Îmi imaginez cum o fi fost prin ’85. Rareori greşea. Avea ritmul în el. Nu era un tip care să jon gleze cu ritmul, să compună ceva de genul Van Der Graf, care încep într-un ton, care iuţesc ritmul, după care iar îl încetinesc. El schimba ritmul, însă imperceptibil. Întotdeauna rămânea într-un ritm-mamă. Am început de pe la 9-10 ani să-i citesc cărţile, şi acum, băgându-mi cărţile în casă, de pe balcon, că ne-am mutat, am început să le recitesc“.

Apropo: în prezent, domnul Georgescu se joacă de-a tâmplarul. Face rafturi pentru cărţi. „Acum, după aproape 30 de ani, recitindu-le, îmi dau seama şi de ce îmi plăceau. Avea toate caracteristicile unui muzician care cântă după ureche. Se spune că Beatles n-au ştiut niciodată notele muzicale. Aşa era şi nea Vanea“. Dactilografele aveau con ştiinţa că asistă la ceva ieşit din comun? „Nu, ele îşi făceau doar meseria.“

Îl prefera pe Grigore

Câteodată, Ioan Chirilă se mai sfătuia cu colegii lui de redacţie, mai mici cu două generaţii: „Era mai mult o consultare cu el însuşi, sigur avea glume cu unii, mai ales cu Grigore Cartianu. Oricum, fără nea Vanea toată generaţia Tolontan ar fi făcut orice altceva decât presă sportivă“. Aşadar, Chirilă a salvat ţara de un număr consistent de ingineri, apicultori, electricieni, probabil slabi: „Fără el, noi n-am fi avut nicio bornă. E scriitorul de sport preferat al acestei generaţii, genul de om care sare din paginile cărţilor şi îţi face un semn cu mâna: «Vino şi tu!». N-a ţinut pe lângă el discipoli. Nici nu era nevoie, cărţile lui au creat zia rişti“. Şi-ar mai fi găsit nea Vanea locul în presa asta de azi care, am con venit de la început, e muribundă? Şi în lumea asta nebună, nebună, ne bună? „Da! Ioan Chirilă era ca un pârâiaş, care tot se stre coară. Găsea el ceva de scris şi des pre Rădoi, pentru că îi plăcea. Uită-te la colegii noştri, ziarişti. Îl vezi pe vreunul fericit? Trăim într-o criză existenţială mai nasoală ca aia din anii ’60. Oamenii fac doar jumătăţi de fapte şi uită să trăiască. Lumea e ca un nebun care merge din cârciumă în cârciumă şi nu se mai găseşte. Cei mai sănătoşi oameni la cap sunt: bătrânii, copiii şi câinii. Cei mai sănătoşi oameni la cap sunt câinii.“ "Pe vremea lui nea Vanea era mai uşor era mai frumos să scrii despre Ilie Năstase, despre Nadia. Ilie, cum era el, mai golănel, aşa, era mai om.", Adrian Georgescu, ziarist independent

DOI PRIETENI. Gazetarul Ioan Chirilă (stânga) şi sportivul Ilie Năstase

OBSERVATORII

Ioan Chirilă şi poporul vizual

Adi Georgescu vede în Ioan Chirilă ceea ce poporul român are, dar n-a ştiut să exprime: „Ne găsim la nea Vanea în faţa unei rezolvări strălucite, nefiltrată doar prin inteligenţă, ci şi prin instinct. E ca o rezolvare strălucită a unei probleme de şah. E ca la problemele care se pot rezolva prin trei metode, şi Chirilă vine cu o a patra. Dezgroapă din popor un simţ al observaţiei pe care îl avem, dar cu care nu ştim să lucrăm. Toate cărţile lui sunt compuse din mii de momente de observaţie. Românul nu ştie să conştientizeze ce a observat, suntem un popor al ochiului, de unde şi dorinţa de a epata prin chestii care se văd. Uită-te şi tu: şoferul român, despre care se spune că e foarte bun. E, de fapt, un şofer de reflexe. Încearcă să-l bagi într-un sistem de trafic normal. L-ai terminat. El se uită doar la fundul maşinii din faţa lui, nu are perspectivă“. Ioan Chirilă se mai baza pe arta dramatică. Teatraliza. „Ceea ce nu e rău, rău e când exagerezi. Stăpânea arta de a şti până unde să se ducă. În scrierile epigonilor o să găseşti de multe ori treaba asta: se duc prea departe.“

Download supliment "Premiile IOAN CHIRILĂ - 2008"

Ne puteți urmări și pe Google News