Când avionul a aterizat în Budapesta era cam înnorat, dar norii de afară nu sperie precum cei din reviste. Sunt reviste de relaxare, de găsit obiective turistice şi restaurante, dar la rubrica de editoriale tonul e apăsător.

Se vorbeşte despre problema romilor şi de o capitală-şantier, iar gândul zboară spre un oarecare haos urban. În minte îţi tot plouă idei: de ce oi fi venit eu la Budapesta? Ei bine, ce spun revistele o fi deranjant pentru localnicii capitalei maghiare, dar ca turist abia le simţi. Nu are infrastructură turistică ireproşabilă, dar e un oraş care are enorm de multe de oferit, numai să ai voinţă să descoperi. Când vii de la aeroport şi maşina te poartă printre clădiri, te gândeşti că ai nimerit în oraşul de cărămidă şi podoabe ceramice. Asta vezi peste tot pe străzile cu clădiri de secol XIX-XX. Peste muzee şi hoteluri vechi, răsar turle de biserici, purtând nuanţele vioaie ale ceramicii Zsolnay. Când dai de Biserica Matthias, vezi oameni care stau cu capul pe spate şi mâna streaşină. Nu pentru stele, ci pentru bucăţile de ceramică de pe clădire.

La fel şi la Muzeul de Arte Aplicate, unde acoperişul pare o pădure de foioase în prag de toamnă: galben la vârf şi verde spre baze. Dar atunci când părăseşti maşina, vei observa că farmecul Budapestei stă în altceva: ataşarea de trecut. O apropiere de un trecut pe alocuri mândru, dar în general trist. E ca o recunoaştere a tuturor etapelor prin care oraşul a trecut, chiar dacă în ele s-a umplut de glorie sau a regresat cultural şi uman.

Dacă alegi să descoperi Budapesta astfel, la finalul călătoriei nu îţi va mai rămâne decât să faci o croazieră pe Dunăre şi să dai o tură cu bicicleta pe dealul Gellert, pentru a panorama oraşul din ochi şi a cerceta cetatea Buda. În rest, vei fi descoperit cultura, arhitectura şi secretele oraşului.

Războaiele de ceară

Primul pas nu îl facem la Palatul Parlamentului, ci undeva în subteran, într-o reţea de galerii ascunsă sub Cetatea Buda. Suntem în “spitalul din stâncă”, la aproape 60 de ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar ultimul soldat rănit pare să fi fost pansat ieri.

Acum muzeu, o galerie de doi kilometri a servit în timpul asediului Budapestei  (decembrie 1944 – februarie 1945) drept spital pentru civilii şi soldaţii răniţi. A fost singurul spital de urgenţă din Budapesta care a rezistat în timpul asediului, fiind deschis chiar în vremea când americanii bombardau oraşul. Din acest motiv, deşi spitalul avea o capacitate de 300 de locuri, în acele luni avea mai mult de 700 de oameni în îngrijire. 

Şi acum în muzeu sunt aşternuţi câţiva saci de paie: în lipsă de paturi, asistentele de la Crucea Roşie aşezau răniţii pe saci, pentru a putea fi îngrijiţi de doctori. Deschis în 2007, muzeul reface atmosfera acelor vremuri: pacienţii, asistentele, doctorii sunt acum manechine, dar artiştii au păstrat emoţia, durerea şi, uneori, disperarea pe feţele de ceară.

Dacă oamenii sunt de ceară, obiectele sunt cele originale: pe soldaţi vezi uniforme verzi, cu găuri cu margine neagră de la gloanţe,  într-o cameră vezi toate obiectele folosite de doctori, de la cele ale blocului operator la aparatele cu raze X, iar generatorul diesel care asigura electricitatea spitalului într-o capitală devastată este la locul lui, într-o încăpere vecină celor pentru bolnavi.

Dar povestea de lângă o poză din vitrină e cea care atrage atenţia. E scrisă în maghiară, dar oamenii de la muzeu pot să îţi explice faptele uluitoare ale comisarului de poliţie Imre Kálmán Koppány. În timpul asediului, cu sute de pacienţi de îngrijit, în spitalul din stâncă lucrau şi 30 de doctori dintre prizonierii de război. Pentru a-i salva pe aceştia şi, totodată, a oferi o şansă la viaţă pacienţilor din spital, comisarul şi-a riscat viaţa: atunci când naziştii maghiari au început un nou val de deportări, Koppany le-a oferit doctorilor uniforme de chirurgi maghiari. Dacă ar fi fost prins, doctorul ar fi fost ucis. Numele său figurează acum pe celebrul Zid al Adevărului, pe care sunt scrise 800 de nume ale unor oameni care şi-au riscat viaţa pentru a-i salva pe alţii.

Când sovieticii au cucerit oraşul, au atacat cu flăcări soldaţii germani refugiaţi în galeriile de sub Cetate. Însă, când au intrat în spital, le-au oferit pacienţilor ţigări. După război, spitalul a fost închiriat de o companie care producea vaccinuri pentru Iugoslavia. Apoi, a îngrijit răniţi ai Revoluţiei maghiare din 1956. Şi, în anii Războiului Rece, aici a fost amenajat un adăpost pentru eventualitatea unui atac nuclear.

Acum, poţi să îţi cumperi de aici o mască de gaze şi ai şansa să studiezi sistemele de control al umidităţii, de încălzire şi de circulaţie a aerului, cele mai moderne la acea vreme, perfect conservate de administratorii spaţiului timp de 50 de ani, familia Mohacsi. <object width="480" height="385"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/8TaIaK8R8tw?fs=1&amp;hl=en_US"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/8TaIaK8R8tw?fs=1&amp;hl=en_US" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="480" height="385"></embed></object> Site-ul muzeului "Spitalul din Stâncă": sziklakorhaz.hu

Lumânarea eternă a eroilor din ‘56

La Spitalul din stâncă vei găsi doar câteva informaţii despre Revoluţia din 1956, îndreptată împotriva guvernului stalinist şi a politicilor dictatoriale. Vei afla că în spital au fost îngrijiţi oamenii răniţi în schimbul de focuri, dar şi un detaliu fascinant: şase persoane s-au născut aici în timpul protestelor care aveau să schimbe Ungaria.

Revoluţia a durat 19 zile, între 23 octombrie şi 10 noiembrie, dar nu a dus la răsturnarea comunismului. Dar 2.500 de maghiari nu au murit degeaba: după intervenţia trupelor ruse, care a înăbuşit protestele, sovieticii au numit un nou Guvern, condus de Janos Kadar. A urmat Kadarismul, mai cunoscut drept “comunismul de gulaş”.

Pentru maghiari, cei 2.500 de oameni care au transformat Ungaria vremii în cel mai deschis dintre statele comuniste ale Europei (aşa-numitul comunism cu faţă umană) au rămas eroi ai neamului. Pentru ei, în faţa Palatului Parlamentului arde fără oprire o candelă imensă. Când trec prin dreptul ei, unii oameni în vârstă se opresc şi stau câteva clipe cu ochii spre pământ, cu pălăriile în mâini.

Vechile clădiri din Budapesta poartă şi ele urmele gloanţelor trase de trupele sovietice şi de rezistenţa maghiară. Deşi clădirile din oraşul vechi, de pe dealul Gellert, au fost renovate, urmele de gloanţe au fost lăsate la vedere. FOTO: La 7 ianuarie 1957, când revista Time anunţa omul anului 2006, titlul i-a fost oferit Lupătorului pentru Libertate Maghiar.

Ca o furnică în Muzeul Comunismului

La prima vizită în Budapesta, nu am avut ocazia unei vizite la Muzeul Comunismului, numit Memento Park. De aceea, la a doua întâlnire cu capitala maghairă, nu am ezitat să vizitez ceea ce se anunţa drept o privire sinceră înapoi, spre vremuri când omul trebuia să se simtă o furnică, un pion ce nu poate da mat unui rege tiranic.

Statuile comuniste din Budapesta nu au fost distruse. Au fost doar înlăturate, deoarece oamenii nu au simţit nevoia să se răzbune pe pietre. Cu excepţia uneia.

Dacă iei tramvaiul 41 din Budapesta spre periferie şi cobori la capăt, vei mai avea de făcut un drum de jumătate de oră prin pădure. În timpul acestui drum, poţi încerca să îţi aminteşti megalomania comunistă sau, după vârstă, ce ai auzit despre ea. Când vei ajunge acolo, o vei avea în faţă. Vizitatori sunt mai ales tinerii, pentru care comunismul e o amintire incertă, o realitatea în care poate au trăit, dar nu i-au fost martori conştienţi, actori implicaţi.

Uriaşele statui nu lasă nici soarele să treacă, te umbresc cum umbreşte degetul pus în bătaia Soarelui o furnică. Dar momentul cheie al vizitei e statuia lui Stalin. Mai bine zis, ce a mai rămas din ea. Cândva plasată în centrul Budapestei, în 1956 ea a fost simbolul urii poporului faţă de regimul comunist. Atunci, statuia a fost dărâmată de protestatari. La muzeu, găsim ce a rămas din ea: un imens bloc de piatră pe care stau două cizme. Nimic mai mult, dar sunt cizmele lui Stalin. Un simbol al dispariţiei omului şi a regimului său, dar şi a lungii perioade în care urmele au rămas. Site-ul muzeului: mementopark.hu

Moştenirea turcească: băile

Timp de 160 de ani, între 1526 şi 1686, Buda a fost în mâna turcilor, trimiţând dieta Ungariei tocmai în oraşul pe care astăzi îl ştim drept Bratislava (Slovacia). Dacă Matei Corvin făcuse din Buda secolului XV unul dintre cele mai importante oraşe comerciale şi culturale ale Europei vremii, perioada sub dominaţie turcă a dus la decăderea oraşului.

Deşi nu s-a construit cu avântul din perioadele marcate de personalităţi ca Sigismund de Luxemburg şi Matei Corvin, turcii au lăsat o moştenire de care Budapesta profită din plin astăzi: băile turceşti.

În Budapesta, sunt trei băi turceşti care dăinuie din acele vremuri – Kiraly, Rudas, Rac – incluse astăzi în mari hoteluri sau centre spa.