Mahalalele, în special cele de la periferia Capitalei, prezintă aspecte variate, uneori nebănuite, pentru cei care trăesc mai mult prin centru. Sunt acolo altfel de case, alt aspect au străzile, parcă sunt chiar alţi oameni, altă viaţă…

S-ar părea că vizitatorul a făcut o călătorie lungă şi că s-ar afla în alt orăşel depărtat…

Vom găsi prin aceste mahalale cetăţeni care în viaţa lor n-au văzut Calea Victoriei. Unii lucrează pe la fabricile de pe acolo, n-au nici timpul şi nici un interes să ne viziteze, după cum nu ne-ar vizita niscaiva locuitori de prin Mizil sau Paşcani.

– Ian-te… tete… mi-te uită! Da când s-au clădit căşile astea?! – m-a întrebat, cu mâna la gură, adânc uimită, o lucrătoare de la regie, care se rătăcise întâmplător prin centrul oraşului.

Lucrătoarea, deşi bucureşteancă bătrână, nu avusese încă prilejul să vadă nici Palatul Poştelor, nici Casa de Depuneri.

La rându-i, subsemnatul a făcut aceeaşi impresie ciudată localnicilor, care se minunară cum de se poate ca un bucureştean să nu cunoască cutare mahala.

Citește și O plimbare prin Istoria Uliței Mari a Bucureștilor

De fapt s-ar putea scrie volum despre mahalalele de la periferia Bucureştilor, care abundă de lucruri interesante.

Oborul prezintă o viaţă specială cu briscele lui, carele cu lemne

şi carele cu fân din zilele de târg, oborul de cai, boi şi porci, ţigănuşii care forfotesc printre toţi, strângând, în mănunchi beţişoarele, paiele risipite pe jos, prin praf…

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric