„California Dreamin’ (nesfarsit)”, primul si ultimul lungmetraj al lui Cristian Nemescu, recupereaza cu un zambet amar satul romanesc de azi, cu catel, purcel, halta de tren si sef de post. Excedati de „Cantarea Romaniei”, plictisiti de minciuna „Tezaurului folcloric”, ne-am obisnuit sa ascundem ruralitatea postrevolutionara ca pe o ruda saraca cu care nu vrem sa fim vazuti in lumea buna.

Cu filmul lui Nemescu mi s-a parut ca am invatat in sfarsit lectia sarbilor, care nu s-au rusinat sa-si fardeze culoarea locala si sa-i dea un rol in filmele care au cucerit apoi Europa. Pelicula de aproape trei ore curge pe nesimtite, cu hohote de ras, scene ireal de frumoase si nevroze nationale exorcizate in concizia unor replici.

Prima superproductie romaneasca, ultimul film al lui Nae Caranfil, a smuls aplauze la fiecare zece minute („ca la teatru”, era sa zic). Istoria antebelica a primului lungmetraj romanesc, un film despre Razboiul de Independenta, s-a transformat intr-o pelicula hollywoodiana despre pasiunea de a face cinema.

Grig, fiul unui actor de la Teatrul National, isi desfide tatal si se dedica profesiei de proasta reputatie care face umbrele sa se miste pe marele ecran. Cand Regele Carol intreaba impacient cu ce se ocupa tanarul de 19 ani si nu vrea sa priceapa nici in ruptul capului care e rolul regizorului pe platoul de filmare („tomnul Negrescu ta banii, actorii joaca, tomnul cu camera fotografiaza, tar tumneata ce faci?”), Grig nu se sfieste sa-l persifleze: „Eu domnesc, Sire!”.

Fara sa fi luat vreun premiu la ceremonia de inchidere, filmul lui Nae Caranfil a fost pe buzele tuturor si a domnit cu gratie peste invidiile meschine care intuneca grupul regizorilor romani care nu fac film aproape niciodata. Numele peliculei tine loc de concluzie: „Restul e tacere”.

La filmul lui Cristi Mungiu m-am dus, marturisesc, cu frica. Auzisem numai lucruri bune despre el si asteptarile erau mai sus decat oricand. Ma bucur sa spun ca filmul a punctat mult peste aceste asteptari. Pelicula e o amintire crancena despre infernul totalitar, cu atat mai spectaculoasa cu cat complexitatea constructiei este minima.

Vlad Ivanov si Anamaria Marinca si-au construit extraordinar rolurile, iar Cristi Mungiu a reusit sa faca un film care a taiat respiratia si celui mai pretentios public. „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” are mai mari sanse sa transmita ceva coerent generatiilor nascute dupa ‘89 decat oricare episod din „Memorialul durerii”.

Galceava unora dintre profesionisti cu aceste trei filme extraordinare, barfa galagioasa si critica de carciuma mi-au lasat totusi un gust amar. Admit ca-mi lipseste instrumentarul pentru a judeca pertinent o pelicula.

Ca amator, nu am la dispozitie decat emotiile pe care un film mi le trezeste si le raman dator lui Cristi Mungiu, lui Nae Caranfil si regretatului Cristian Nemescu pentru aceste emotii.

La ceremonia de premiere, Oana Pellea a privit sala cu ochi frumosi si plansi. „Iubiti-va si apreciati-va artistii cat sunt in viata!”, ne-a spus Oana. „De doua zile, despre Adrian Pintea se vorbeste extraordinar”…

www.bucurenci.ro