A treia parte a interviului cu Generalul Vlad. Așa cum îi spun apropiații. Care-i sunt alături în toate momentele vieții. Pentru ei, Iulian Vlad este un om care merită tot respectul.

Pentru alții, așa cum se poate vedea și din comentariile postate pe ediția online, reprezintă ultimul conducător a ceea ce s-a considerat că este esența Răului perioadei comuniste.

Eu, așa cum am mărturisit de la bun început, mă situez în prima categorie, chiar dacă acest lucru poate stârni nemulțumirea unora. Însă scopul acestui interviu nu este acela de a stabili cine are dreptate, ci de a afla o variantă necunoscută publicului a evenimentelor petrecute în negura lui decembrie 1989.

Revoluția Română sau Evenimentele din Decembrie 1989 au trecut printr-o transformare greu de anticipat din 1992 când m-am apucat de presă, până astăzi. Era perioada ceremoniilor religioase în memoria celor căzuți, a privilegiilor acordate „revoluționarilor”, a miilor de oameni care se mândreau cu acest titlu.

De la câteva sute s-a ajuns ca peste 22.000 de persoane să susțină că au participat la răsturnarea lui Ceaușescu. Era goana după pensii, spații comerciale, după privilegii… Era perioada manipulărilor. Pentru că românii aveau nevoie de o explicație și pentru că era nevoie de un inamic, el a fost identificat în Securitatea lui Ceaușescu!

De ce era nevoie? Pentru a ascunde imensa culpă a Armatei de a fi tras în oamenii ieșiți în stradă au fost căutați vinovați. Poporul român avea nevoie de capetele unora pentru a-i ajuta pe alții să-și păstreze poziția câștigată. A fost epoca marilor manipulări. Ea pare să ia sfârșit odată cu confesiunile generalului Iulian Vlad, ultimul șef al Securității lui Ceaușescu, într-un interviu realizat de generalul (r) Petru Neghiu și colonelul (r) Alexandru Omeag, publicat în revista Periscop.

Ion Iliescu și cei care l-au însoțit în lovitura de stat din 1989 au știut să folosească această energie negativă pentru a scăpa de cei incomozi, de a-i arunca în închisoare sau de a-i trimite la moarte. Fiecare participant la complot își făcea curățenie în trecut. Numai că a venit vremea decontului perioadei marilor manipulări. Ca istoric vă îndemn să citiți atenți rândurile ce urmează pentru că veți afla lucruri neștiute…

Ca să nu vă încerc prea mult răbdarea, voi începe cu Brucan! El a fost creierul și, după părerea mea, manipulatorul principalelor personaje și evenimente din Decembrie 1989 pe care le-a învârtit pe degete cum a vrut. Nu a făcut excepție nici Ion Iliescu. Ba, dimpotrivă. Pe Petre Roman el l-a propulsat în funcția de prim-ministru.

Pe ce criterii? Putem deduce! Brucan avea să ne plătească și nouă niște polițe mai vechi. Pe tot parcursul anilor care trecuseră, cu toate că fusese și colaborator calificat, inițial al Direcției de contraspionaj și apoi al DIE când a fost promovat în diplomație. Atunci s-au dat toate documentele în partea cealaltă, după cum erau regulile. Dar nici unii și nici ceilalți n-au făcut cu el nicio scofală. Brucan a fost implicat efectiv mai întâi ca agent al sovieticilor.

După ce a plecat ca ambasador în America, a devenit agentul celorlalți și, pentru orice eventualitate, gândindu-se poate nu numai la origini ci și la viitor, a devenit și agent Mossad. Deci, a lucrat cu toți, pe care i-a servit cu credință și devotament, mai puțin România. Când i s-au descoperit o seamă de lucruri grave, practic acte de trădare, și i-am raportat lui Ceaușescu propunerea de a-l aresta, răspunsul a fost: „NU! Să-l țineți sub un strict control informativ”.

Apoi, atunci când Brucan și-a manifestat dorința de a pleca în America, Ceaușescu a ordonat să i se dea drumul cât mai repede. Credea, probabil, că nu se va mai întoarce și astfel va scăpa de el. Eu cred și acum că Brucan trebuia arestat. Același lucru trebuia făcut și cu László Tokés.

Dar și într-un caz și în celălalt Ceaușescu s-a opus, iar rezultatul a fost cel care s-a văzut. Legat de același personaj este și momentul „Scrisorii celor 6”, Brucan fiind, de fapt, nu numai inițiatorul acțiunii, ci și cel care a compus scrisoarea. Sigur, a mai adăugat câteva cuvinte și Alexandru Bârlădeanu, dar autorul de fapt rămâne Brucan. Tot el a umblat pe la unul și pe la altul să obțină semnăturile, apoi și-a informat legătura de la Ambasada americană, căreia i-a dat o copie.

În final a trimis scrisoarea la Europa Liberă, declanșându-se scandalul cunoscut. În contextul acesta, s-a ordonat cercetarea tuturor celor șase. Ancheta s-a făcut în mod cu totul nespecific. N-au fost reținuți. Erau luați dimineața de acasă, duși cu autoturismul la Direcția de Anchete, după care urma o discuție „la cafea”.

Constantin Pârvulescu nici măcar n-a fost contactat. În schimb, Gheorghe Apostol a fost foarte deschis, a spus tot ceea ce era de spus. Și Alexandru Bârlădeanu a fost foarte cooperant. Brucan, în schimb, a fost de-a dreptul înrăit. Știindu-și spatele asigurat, nu numai că nu se temea de urmări, dar îi și sfida pe ofițerii anchetatori.

Când i s-a raportat lui Ceaușescu despre faptul că i s-a înmânat lui Brucan pașaportul pentru America, parcă ușurat a exclamat: „Să plece și să nu mai vină!”. Dar Brucan a plecat, de fapt, să raporteze stăpânilor săi despre situația din România și să primească instrucțiunile necesare pentru pregătirea acțiunilor ce urmau să aibă loc în decembrie 1989.

Și așa s-a și întâmplat. La întoarcerea din SUA a făcut, în același scop, un popas în Anglia, la Londra, după care și-a continuat drumul la Viena, unde s-a întâlnit cu rezidentul KGB. Acesta l-a expediat de urgență în mod clandestin pentru instructajul final de la Moscova.

Este interesant de știut și de tras și concluziile cuvenite, în primul rând cele de ordin operativ, că atât ieșirea din Austria și apoi revenirea la Viena cât și intrarea și ieșirea din URSS s-au făcut fără pașaport. La Moscova a avut întâlniri la un nivel înalt, unde a primit indicații și sarcini concrete, stabilinduse planul de acțiune pe termen scurt.

De subliniat că la Moscova am știut unde a fost primit, de cine a fost primit, și conținutul esențial al instructajului făcut. Readus de sovietici la Viena, și-a recuperat pașaportul și a plecat spre țară. La frontieră s-a prezentat cu o figură total inocentă de copil nevinovat, dar ofițerii noștri nu s-au putut abține să nu-l întrebe: „Domnule Brucan, nu v-a fost teamă că v-ați uitat cumva pașaportul pe la Moscova?”.

A tresărit, dar ca unul care știa ce rol avea de jucat, a căutat să schimbe abil subiectul. Revenit în țară și intrând în rol l-a împins în față pe Ion Iliescu, o figură care căpătase oarecari dimensiuni internaționale, întrucât se vorbise destul de mult despre el ca de înlocuitorul cel mai probabil al lui Ceaușescu. Ideea cu Iliescu le-a surâs multora, chiar dacă unii nu erau de acord cu această variantă.

Brucan însă l-a prezentat pe Iliescu ca pe un trimis al lui Dumnezeu, pe Petre Roman, pupilul lui, l-a impus pe poziția a doua și împreună au constituit acel guvern care avea, în majoritate, legături cu Moscova și bineînțeles cu KGB. Și încă un episod cu Brucan.

Eram în ziua de 24 sau 25 decembrie ‚ 89, la Ministerul Apărării Naționale și, pe la ora unu noaptea, primește generalul Gușă un telefon: „Veniți împreună cu generalul Vlad în biroul generalului Nicolescu” (n.n. - adjunctul ministrului Apărării). Ne-am dus. Acolo erau Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Vasile Gheorghe, șeful Direcției a IV-a (pe care eu îl adusesem la MApN), Nicolae Militaru și Petre Roman.

Apoi a venit și Silviu Brucan care, uitându-se spre mine, a început pe un ton ritos: „A venit timpul să clarificăm o problemă... Dumneavoastră, fixândumă cu privirea, nu jucați corect. (Mai bătuse el și anterior niște apropouri!)... Unitățile de securitate nu se subordonează pe plan teritorial, în unele locuri au format puncte de rezistență ... trupele de securitate trag...”.

Cu alte cuvinte, toate relele care se întâmplau atunci s-ar fi datorat trupelor de securitate. Dar informațiile erau altele! La Sibiu a tras Armata ca și la Cugir, la Arad și în alte locuri... Lucrurile le aveam foarte bine documentate, și așa le-am prezentat.

Brucan a început să dea înapoi, iar eu am continuat: „Înainte de a se lua o decizie trebuie să- mi spuneți limpede dacă mai aveți sau nu nevoie de mine. Din acest moment trebuie să vă asumați întreaga răspundere. Eu am făcut tot ce am putut până acum, atât personal cât și în ceea ce privește unitățile din subordine în totalitatea lor. Ele au executat întocmai ordinele pe care eu le-am dat de a NU se trage în populație și de a NU participa la reprimarea populației. Nu știu, domnule Brucan, de unde ați scos asemenea lucruri? Pentru că ele sunt nu numai total false, ci și provocatoare”.

Iliescu și Militaru n-au scos o vorbă, se uitau pe pereți. M-am ridicat să plec, dar au intervenit Gelu Voican Voiculescu și Petre Roman: „Tovarășe general, nu o luați și dumneavoastră așa! Noi credem... că e necesar să lucrăm împreună.”

Evident că s-au mai gândit, s-au mai socotit și, probabil, că au ajuns la concluzia: „Măi, o fi asta periculos. O fi rău. Dar cu răul ăsta e mai bine decât fără el”. Ce-or fi crezut nu știu, însă Brucan, în articolul pe care l-a publicat mai târziu, a mințit, spunând că atunci am fost supus judecății nu știu cărui for.

A modificat astfel discuția încât a măsluit-o în maniera articolelor de ziar pe care le publica pe vremea când era redactor la Scânteia. A făcut-o în cel mai stalinist mod. Atât de mult m-au indignat minciunile proliferate de Brucan încât la închisoare fiind am cerut permisiunea să-i dau un răspuns tot prin ziar. Și, astfel, peste o săptămână, în două sau trei numere din „Adevărul”, i-am dat răspunsul cuvenit lui Brucan la articolul în care el mă acuza pe nedrept...

Colonelul Bulă Moise, alias Gheorghe Ardeleanu, ultimul șef al USLA

Pe când eram comandantul Școlii de Ofițeri nr. 1 a MAI (Școala de la Băneasa), elevul din anul trei Bulă Moise a cerut să fie primit la raportul meu. L-am primit. Am crezut că are să-mi sesizeze ceva mai aparte, însă elevul Bulă a venit să mă roage ca, la absolvire, să fie repartizat în regiunea Argeș.

Am rămas surprins, deoarece majoritatea absolvenților doreau să lucreze în județele de origine. Îndeosebi cei care erau din Transilvania solicitau să se înapoieze în zona de proveniență. N-am vrut să-l întreb de ce el, ardelean fiind, solicită să fie repartizat la Pitești. Nu mai țin minte ce i-am răspuns, dar l-am repartizat la Argeș.

Peste câțiva ani pe când mă aflam în biroul colonelului Diță, șeful securității județului Argeș și discutam cu el unele probleme din circumscripția electorală Domnești unde eu eram deputat în Marea Adunare Națională, acesta îmi spune: „Tovarășe general, am la inspectorat un băiat pe care dumneavoastră l-ați trimis la Argeș și vrea să iese la raport”.

Bineînțeles că el se lăudase că a fost special repartizat de mine acolo. L-am primit și, cu o voce voit scăzută, m-a rugat să-l transfer în aparatul central. Și de data aceasta i-am venit în întâmpinare. L-am mutat la Direcția I, iar apoi la Direcția a III-a. A urmat trădarea lui Pacepa. Mulți din profesioniștii de valoare din Centrul de Informații Externe au fost pur și simplu decapitați, iar Spionajul Român s-a pricopsit cu o sumă de directori, mulți neaveniți, printre care și locotenent-colonelul Gheorghe Ardeleanu.

Când lucrurile s-au mai așezat la CIE, meseriașii din linia a doua, care scăpaseră epurărilor nejustificate, au început să critice lipsa de profesionalism a unora dintre șefi, care au trebuit schimbați, pentru că, efectiv, lucrurile nu funcționau. Printre cei vizați s-a aflat și de acum colonelul Gheorghe Ardeleanu. Acesta, pentru început, a fost pus la dispoziție.

Ministrul Postelnicu voia să-l trimită șef de securitate la Botoșani, însă eu am intervenit și i-am spus: „Tovarășe ministru, ofițerul are de acum o bună experiență în munca de informații, a lucrat și în contraspionaj, are și doi ani în spionaj...ar fi păcat să-l trimitem într-un județ unde să nu-i fie valorificată pregă- tirea și experiența...Am părerea că ar fi bine să-l oprim în aparatul central și propun să fie numit în funcția de șef al USLA”.

Postul rămăsese vacant după plecarea la pensie a colonelului Ștefan Blaga, un om despre care trebuie vorbit numai de bine, pe care am încercat, fără succes, să-l conving să mai rămână în activitate. L-am prezentat pe Ardeleanu într-o manieră care l-a convins și pe ministru de oportunitatea de a-l păstra în aparatul central. Acum, trebuie să spun că îmi pare rău atât pentru recomandările și propunerile făcute atunci, cât și pentru tot ce am făcut în favoarea lui în decursul timpului.

În decembrie ‚ 89, colonelul Ardeleanu Gheorghe m-a dezamăgit, ba chiar m-a deziluzionat cu desăvârșire. Nu numai că în iureșul evenimentelor, în niciun moment important nu era acolo unde trebuia să fie, ci, ca și până atunci, preocuparea lui cea mai importantă era aceea de a-și crea relații cât mai sus puse. De-un oportunism dus la extrem, tot timpul a fost preocupat să intre în grațiile celor puternici. În același sens și-a format și soția. Sunt de referință strădaniile, uneori disperate, pentru cultivarea unor relații cât mai apropiate cu familia lui Ion Dincă.

Dacă ar fi să relatez ce mi-a povestit Ion Dincă în închisoare, unde trei ani și jumătate am împărțit aceeași celulă, despre felul lui de a fi, este greu de crezut. Totul pare a fi de domeniul fantasticului absurd. În perioada când Ion Dincă era unul dintre cei mai puternici oameni din această țară, ca să intre în grațiile lui și ale familiei sale, Ardeleanu și soția sa erau în stare să- și sacrifice și ultima urmă de demnitate ce le mai rămăsese. Erau de o slugărnicie scabroasă.

Din momentul în care Ion Dincă a decăzut, atitudinea lui Ardeleanu față de acesta s-a schimbat brusc. Se purta astfel încât niciodată n-ar fi auzit de omul și demnitarul Dincă. Atunci când Dincă și Postelnicu au fost arestați de maiorul-procuror Voinea, care a intrat în istorie prin ceea ce a făcut la Târgoviște, cine credeți că i-a legat pe cei doi și i-a pus cu spatele lipit de un zid, unde au stat așa ore întregi? Bineînțeles că Ardeleanu.

În toate momentele acelea supratensionate, Moise Bulă nu s-a mai dezlipit de generalul Militaru, noul său stăpân. Era, practic, umbra lui. La mine, deși eram șeful lui oficial, nu știu dacă a venit în zilele acelea de două ori. Evident că nu mai prezentam interes. În noaptea în care au fost chemați uslaşii la MApN și spulberați cu armamentul greu de pe tancurile armatei, iar colonelului Trosca, scos din tanc, i s-a tăiat capul la propriu și i s-au stins țigări pe pleoapele ochilor, Ardeleanu se afla împreună cu Militaru în biroul acestuia, de unde nu a schițat niciun gest pentru apărarea lor. Erau subordonații săi, lângă care ar fi trebuit să se afle și să-i protejeze.

Despre această tragedie eu am aflat mai târziu. Lucram cu Gușă în biroul acestuia și, la un moment dat, nu știu ce anume m-a determinat să cobor la biroul lui Militaru, unde l-am găsit pe Bulă așezat în fotoliul din partea opusă biroului ministrului și cu capul între palme. Eu nu aflasem despre masacrul din fața ministerului care se produsese cu câteva zeci de minute în urmă la ordinul lui Militaru.

Când m-a văzut, Militaru îmi spune: „Știți ceau făcut uslaşii dumneavoastră, domnule general? Au încercat să atace Ministerul Apărării Naționale! Evident că eu eram ținta”. Chiar și un om cu o minimă pregătire militară nu ar fi putut să conceapă atacarea fortăreței în care se transformase MApN cu un TAB prin care trecea și cartușul de pistolet, darămite focul concentrat cu armament greu ? Dar, în cazul de față, colonelul Trosca, la ordinul lui Militaru transmis de șeful lui nemijlocit, colonelul Ardeleanu, pornise să-l apere tocmai pe cel care îi plănuise moartea!!!

Va urma!