Opoziția britanică și UE nu sunt interesate de ajungerea la un acord de Brexit, ci pur și simplu de anularea rezultatului referendumului.

Un editorial de Andrew Ash pentru Gatestone Institute.

Nici o surpriză: tentativa Marii Britanii de a părăsi UE s-a lovit de un nou impas. Curtea Supremă a apreciat că suspendarea Parlamentului de către prim-ministrul Boris Johnson a fost ilegală, deoarece „avea ca efect frustrarea Parlamentului”. Premierul a fost acuzat și că a dat un sfat ilegal Reginei, când i-a cerut acordul.

Ca de obicei în Marea Britanie, noul premier a suspendat Parlamentul pentru a-și anunța programul național printr-un discurs al Reginei. Furioșii Remainers afirmă că l-a închis pentru a împiedica Parlamentul să-i contracareze planul de a părăsi Europa, cu sau fără acord.

Suspendarea, care i-a mâniat pe dușmanii săi, era ultima inițiativă luată în cadrul unei bătălii pentru punerea în aplicare a Brexitului, în ciuda refuzului încăpățânat al Opoziției de a accepta voința poporului.

Detractorii lui Johnson au folosit imediat decizia luată de un complet de unsprezece judecători, de a anula decizia de prorogare – sau suspendare – a Parlamentului. Partidul Laburist, condus de Jeremy Corbyn, a cerut demisia lui Johnson și a cerut alegerea unui nou premier. Dl Johnson a refuzat categoric să demisioneze.

Decizia Curții este o lovitură grea dată premierului, care și-a propus să părăsească UE pe 31 octombrie. Tabăra opoziției, care a reușit timp de trei ani să împiedice ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, a obținut acum un răgaz suplimentar pentru a bloca drumul democrației.

În urma deciziei Curții, deputații au fost chemați să revină în Camera Comunelor „cu toată urgența” de către unul dintre cei mai feroce opozanți ai lui Johnson, președintele Camerei, John Bercow, care a „salutat” hotărârea judecătorilor.

Bercow, un fost conservator, a aruncat în luptă, împreună cu retorica sa anti-Trump, toate armele pentru a împiedica Brexitul încă de la referendumul din 2016, mergând până acolo încât și-a lipit pe mașină un abțibild cu „Bollocks to Brexit” (un fel de „Muie Brexit!”).

Premierul din umbră, Jeremy Corbyn, în mod evident satisfăcut de noua turnură a evenimentelor, care a apărut înainte de conferința anuală a Partidului Laburist de la Brighton, a declarat după decizia Curții: „Îl invit pe Boris Johnson să-și reconsidere poziția și să devină prim-ministrul cu cel mai scurt mandat din lume”.

La fel de puțin surprinzător, membrii Uniunii Europene și-au exprimat fără reținere bucuria față de decizia Curții Supreme de a respinge suspendarea Parlamentului de către Johnson, punându-se încă o dată de-a curmezișul respectării drepturilor democratice ale britanicilor.

Europarlamentarul Guy Verhofstadt, fără să realizeze ironia cuvintelor sale, a declarat:

„În sfârșit, o mare ușurare în saga Brexitului: statul de drept trăiește în Marea Britanie. Parlamentele nu trebuie reduse niciodată la tăcere într-o democrație veritabilă. Nu mai vreau niciodată să-l aud pe Boris Johnson sau pe vreun alt adept al Brexitului spunând că Uniunea Europeană este nedemocratică.”

Boris Johnson insistă totuși că suspendarea nu era obstrucționistă, ci necesară, și a declarat că parlamentarii pierdeau doar „patru sau cinci zile de dezbateri, când a avut trei ani la dispoziție să discute problema”.

În ciuda exageratului entuziasm al unora ca Jeremy Corbyn sau John Bercow, premierul nu poate fi constrâns să-și părăsească funcția, deși el rămâne expus unui vot de cenzură în Parlament – ceea ce ar mări probabilitatea unor alegeri anticipate.

Această tactică, însă, ar fi riscantă pentru Remainers: dacă Conservatorii le-ar câștiga – fie și printr-o alianță cu partidul lui Nigel Farage – s-ar ajunge la același Brexit fără acord căruia i se opun.

Opoziția pare dornică să preia inițiativă, deși duce lipsă de instrumente pentru a întârzia procedurile. Orice metodă este bună pentru obstrucționiști, a cărăr veritabilă agendă pare să fie nu ajungerea la un acord de Brexit, ci ignorarea totală a rezultatului referendumului și menținerea Marii Britanii într-o Uniune Europeană netransparentă, unde nu există alegeri directe și responsabilități pentru lideri.