I-am întâlnit pe Constantin şi Claudiu Alexandru Vitanos (foto) la Bookfest. Tată şi fiu deci. Volumul oglindeşte Dobrogea sub titlul „România de la Marea cea Mare”.

Pe Claudiu l-am cunoscut cu şase ani în urmă, când am relatat pe larg despre teza lui de Doctorat vizând „Imaginea României prin turism, târguri şi expoziţii universale în perioada interbelică”.

Un economist de formaţie, dar, iată, cu o vastă lucrare având caracter istoric. Căci – nu-i aşa? – aşchia nu sare departe de trunchi.

Tatăl său este, aşa cum am aflat din presa locală, documentându-mă în prealabil, un reputat profesor de Istorie din învăţământul preuniversitar constănţean, ziditor de şcoală şi modelator de caractere, după mai bine de 40 de ani de carieră.

O întrebare

Vă spun sincer că am ajuns la evenimentul editorial cu o întrebare clară în minte, ştiind pe cine voi întâlni.

Ce mai reprezintă azi istoria în şcoala românească? În Anul Centenarului. Când mulţi români, conform sondajelor de opinie, nici nu înţeleg care e ideea de Centenar. Azi, când în învăţământ se face o singură oră de Istorie pe săptămână. Când materia aceasta a fost practic marginalizată în cadrul programei de ansamblu.

L-am văzut pe dascăl căzând pe gânduri în mijlocul vacarmului de la Romexpo, cu mii de oameni, care dintr-o dată parcă nu mai erau în jurul nostru. Tăcerea sa de moment spune mai mult decât toate posibilele cuvinte. Oftează. Şi-mi răspunde scurt.

„Întregul învăţământ e în criză. Cum ar putea fi altfel Istoria?!”. Şi continuă. „Cred că şi voit a fost neglijată Istoria Naţională”. Mi-a vorbit apoi despre manualele de profil, “cu mari deficienţe”. Nu întotdeauna elaborate după “criterii ştiinţifice”.

 

„Noi n-am uitat-o pe fata neamului nostru”

Îi povestesc despre colegii lui din oraşul Mărăşeşti care cu ani în urmă au tipărit, pe banii lor, o carte despre bătălia din 1917, din acest colţ de foc al României. Pe care apoi au distribuit-o gratuit învăţăceilor. Ca să ia aminte. Dedicaseră un capitol special Măriucăi. Zicându-mi la acea vreme, cu lacrimi în ochi, că “noi n-am uitat-o pe fata neamului nostru”.

Îl văd pe profesorul Vitanos profund mişcat de ceea ce află. „În ciuda a ceea ce se crede, sunt mulţi profesori din această ţară care, din fericire, au înţeles să-şi facă datoria, spunând adevărul istoric!”, exclamă interlocutorul meu.

În canicula începutului de vară, discuţia asta mi-a răcorit sufletul.