Evenimentul Zilei > Actualitate > Biserica rugilor împlinite supravieţuieşte în Tisa
Biserica rugilor împlinite supravieţuieşte în Tisa

Biserica rugilor împlinite supravieţuieşte în Tisa

O bisericuţă de lemn dintr-un mic sat hunedorean supravieţuieşte de secole. Încă mai este lăcaşul în care se aude cuvântul lui Dumnezeu, poate mai rar ca altădată, dar, spre deosebire de alte biserici de acest fel, cea din Tisa, comuna Burjuc, pare că are toate şansele să dăinuie mulţi ani de-acum încolo, din două motive: preotul satului nu acceptă ca un asemenea lăcaş de cult să fie părăsit, iar enoriaşii nu au bani pentru o biserică de piatră.

În plus, unii dintre ei spun că orice rugă rostită în această biserică se-ndeplineşte, aşa că lăcaşul este o adevărată comoară pentru sufletele lor.
Ciprian Iancu

E a doua zi de Rusalii, iar satul pare amorţit de căldură. Câţiva pescari de ocazie sătui de ghinion se întorc de la Mureş spre sat, pe biciclete. În rest, nici ţipenie de om. Undeva în capătul satului ascunsă pe o colină între alte dealuri şi mai mari, împădurite, o biserică de lemn alungă monotonia vizuală. Nu se aude nimic dinspre ea. Abia după ce intri în cimitir şi urci pe cărarea un pic cam abrubptă, cu fiecare pas făcut se aude mai clar vocea preotului, dublată de cea a unui cantor bătrân.

În bisericuţă sunt doar 27 de persoane, cu tot cu preot. Femeile stau aproape toate adunate în pronaos. Naosul bisericii e dominat de bărbaţi.

"Aşa e obiceiul din moşi strămoşi, ca femeile să steie mai la urma bărbatului", şopteşte un bătrânel temător să nu strice cursivitatea slujbei. Preotul se retrage în altar. Cantorul bătrân este deja obosit. "Sunt băgat deja pă 85 de ani. De 40 de ani fac sărvici aici la besereca asta şi nu prea mai are cine mă ajuta", se plânge Iosif Nistor. Cantorul are parte de o pauză vreme de vreo 15 minute, pentru că de la un mic sistem 2.1 conectat la un player mp4 se aud pricesne dintre cele mai frumoase, descărcate de pe Internet.

Boxele şi cele câteva becuri economice sunt singurele obiecte moderne din biserică. Până şi băncile pe care stau credincioşii par mai vechi de 100 de ani.

Preotul revine în faţa iconostasului. După alte câteva minute slujba se mută afară, cu sfinţirea apei, a spicelor de grâu şi a crenguţelor de tei şi nuc ale căror frunze spun localnicii că seamănă cu flăcările sub forma cărora s-a pogorât Sfântul Duh pe Pâmânt. Fiecare enoriaş sărută crucea, apoi se-ndreaptă spre ieşire. Peste două săptămâni se vor întoarce la bisericuţa lor de lemn. Vor fi cam aceiaşi, pentru că ceilalţi din sat ori sunt prea bătrâni pentru a mai putea urca până la biserică, ori se mulţumesc să vină doar de Crăciun şi de Paşte.

O poveste zbuciumată

Cu vreo 300 de ani în urmă, satul Tisa era unul dintre cele mai importante locuri de întâlnire ale plutaşilor de pe Mureş. Moţii coborau aici cu lemn şi cherestea şi urcau înapoi spre Albac ducând grânele primite drept plată de la alţi plutaşi, care le aduceau dinspre Arad. Satul era un adevărat "nod comercial" al vremurilor, lucru ce a atras şi haiducii, ascunşi prin pădurile dealurilor din împrejurimi. Cum-necum, haiducii ori au fost prinşi, ori "s-au dat pe brazdă" şi s-au apucat şi ei de plutărit. Aşa s-a dezvoltat satul.

Localitatea nu avea însă o biserică. Plutaşii din Tisa aflaseră că enoriaşii din Chelmac reuşiseră să strângă bani pentru o biserică de piatră. Le-au cerut biserica de lemn şi au primit-o. Au adus-o în sus, pe Mureş, trasă cu 50 de perechi de boi, după cum spun poveştile din bătrâni.

Biserica era ridicată pe la 1748, iar strămutată la Tisa, prin 1815. Pare-se că a fost reparată serios pe la 1875. Când a fost în pericol să fie înlocuită de una de piatră, soarta i-a zâmbit. Oamenii din Tisa au încercat de mai multe ori să-şi ridice o biserică de piatră, dar de fiecare dată a intervenit câte ceva. Mai întâi a fost răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, apoi a fost Revoluţia paşoptistă (pe atunci biserica de lemn era deja strămutată aici, la Tisa). A venit după aceea Primul Război Mondial şi enoriaşii de aici au donat clopotul cel mare Armatei Române pentru a face din el gloanţe.

În perioada interbelică se strânseseră iarăşi bani pentru biserică, dar a venit marea criză. Apoi, a venit al Doilea Război Mondial. S-a mai încercat o dată, prin anii ’50, însă reforma monetară i-a prins pe enoriaşi cu un milion de lei strânşi în bancă dar, peste noapte, s-au trezit că mai pot primi înapoi doar 5.000 de lei. La acea vreme "avantajele" cooperativizării începuseră să fie evidente, iar tinerii să plece din sat. De-atunci nu şi-a mai pus nimeni problema ridicării unei biserici noi, de piatră.

"De-am avea-o noi…"

În 1975 biserica de lemn din Tisa a fost declarată monument istoric. Tot atunci s-a refăcut încă o dată acoperişul. Şindrila trebuie schimbată cel puţin o dată la 20 de ani.

Bisericile de lemn care nu au fost fericite cu o asemenea grijă, astăzi aproape că nu mai există. Operaţiunea a fost repetată în 1993. În 2004 biserica a avut parte de o recondiţionare mai amplă.

"Nu reuşeam nicicum să facem rost de bani pentru reparaţia generală de care era nevoie. Atunci am început să mediatizăm biserica. Au văzut-o pe un post naţional reprezentanţi ai Băncii Mondiale în România. Însoţiţi de oameni de la Ministerul Culturii, au venit aici, în 2004. Când au văzut-o, cei de la Banca Mondială ne-au mărturisit: «Dacă noi, în Statele Unite, am avea o asemenea biserică, am pune peste ea un clopot mare de sticlă, atât de valoroasă ar fi pentru noi». Ne-au alocat 2,5 miliarde de lei vechi. În toamnă au început lucrările. Peste biserică s-a ridicat un cort mare, încălzit, biserica a fost şi ea ridicată de la sol, apoi pusă pe o fundaţie de piatră, acoperişul s-a refăcută, iar în anul următor, de Paşte, am putut sluji din nou în ea", povesteşte părintele Valentin Popa, cel care spune că ţine ca la ochii din cap la orice element original al bisericii.

Cu această abordare, enoriaşii s-au obişnuit mai greu, dar s-au obişnuit. În 1995, pe când a venit la Tisa (avea pe-atunci doar 23 de ani), părintele Valentin a rămas un pic şocat. Oamenii obişnuiau să pună peste pictura veche, de pe la 1793, icoane noi, viu colorate, pe care le acopereau pe jumătate cu ştergare.

Şi exteriorul era capitonat cu tot felul de podoabe populare din lână. "Am considerat şi consider că este total nepotrivit aşa ceva. Cum să baţi un cui în capul unui sfânt pictat?! Mă bucur că oamenii nu mai au acum obiceiul ăsta. M-aş bucura şi mai tare dacă am reuşi cumva să restaurăm pictura originală, însă nu ştiu cum am putea face rost de banii necesari. Facem tot ce putem să păstrăm biserica aceasta, pentru că îţi oferă o stare nemaipomenită când intri în ea, mai ales la slujbă. Mai mult, unii enoriaşi care vin mai rar pe-aici îmi spun că se întorc pentru că rugăciunile pe care şi le fac în biserica asta se împlinesc tot timpul. Eu unul nu pot să pun lacătul pe truda a zeci de generaţii, pentru că ridicarea unei biserici noi asta înseamnă pentru cea veche: lacăt pus pe uşă. Iar din acel moment, în câţiva ani, biserica de lemn de distruge. Eu vreau ca biserica asta să dăinuie până la sfârşitul lumii. Trebuie doar un pic de voinţă", adaugă părintele Valentin, uitându-se spre porţiunea de boltă a bisericii pe care este pictată tragerea lui Horia pe roată, element care, după ştiinţa lui, nu se mai regăseşte, ca pictură bisericească, niciunde în ţară.

Se mulţumesc cu ce au

Credincioşii din Tisa, un sat de aproximativ 100 de case, dau impresia că şi-ar dori şi ei o biserică de piatră. Văd şi ei în satele vecine cum lângă vechile biserici de lemn, se ridică acum biserici noi, mari, viu colorate. Lipsa banilor îi face însă să-şi ia acest gând din minte.

"Venim aici din două-n două săptămâni, pentru că părintele slujeşte şi la biserica din Burjuc. La noi e bine, că la alţii se ţin slujbe doar din trei în trei săptămâni. Da, am vrut şi noi biserică de piatră dar n-au fost bani. Acum, vedeţi şi dumneavoastră, că doar bătrânii mai vin şi la biserica asta, aşa că cine şi pentru cine să facă una nouă?", se întreabă Ana Furdui (77 de ani).

Fostul ei coleg de clasă din copilărie, Gheorghe Furdui, pare că se numără printre cei cărora le-ar părea extrem de rău să piardă biserica de lemn: "Am fost epitrop aici 17 ani. Cât am trudit eu pentru biserica asta…". Bătrânul este podidit de lacrimi, dar se stăpâneşte şi continuă: "Iaca, dacă n-or fost bani ne-am mulţumit cu biserica asta de lemn şi ne-am obişnuit cu ea. Cum să dispară? Dacă tăt nu s-o făcut când am fost noi mai mulţi şi mai tineri… ".

În satele hunedorene de pe Valea Mureşului a apărut tendinţa renunţării la bisericile vechi, de lemn. Biserica de la Sălciva (un sat apropiat), alt monument istoric, mai are doar câteva săptămâni de stat în judeţul Hunedoara. Va fi mutată la Călăraşi.

Bisericile de lemn de la Gothatea, Veţel şi Leşnic sunt şi ele închise, pentru că locul lor este luat de edificii de piatră. Cea de la Tisa "scapă"… şi de data asta, poate pentru că cineva s-a rugat în faţa iconostasului ei, să nu păţească nimic rău, iar în biserica de la Tisa, dorinţele curate se împlinesc.

FOTOGRAFII: REMUS SUCIU