Denisa Ispas a ajuns la Paris în anul 2007, o decizie care a pus capăt la doi ani de navetă între România şi Franţa.

Tânăra de 24 de ani, studentă la Sorbona, "proaspăt măritată", lucrează acum la un McDonald’s, un loc de muncă pe care l-a găsit cu ajutorul unei alte românce, iar în timpul liber obişnuieşte să scrie pe blog, unde, de altfel, am descoperit-o în ziua în care i-am propus acest interviu. „Denisa contra Franţei”, aşa cum a decis să-şi intituleze blogul, a demontat mitul funcţionarului român, care, în opinia sa, este întrecut, de departe, de cel francez.

EVZ: Cum ai ajuns în Franţa?
Denisa Ispas: Când l-am cunoscut pe cel care m-a făcut să "părăsesc" România aveam douăzeci de ani. În primii doi ai relaţiei am făcut naveta, când unul, când altul, câte două săptămâni sau câte o lună, între România şi Franţa. M-am mutat definitiv în vara lui 2007, pe 14 iulie, chiar de ziua lor naţională. Obişnuim să glumim, spunând că în ziua în care am ajuns au fost focuri de artificii pentru a sărbători pasul pe care l-am făcut.

Îţi doreai să emigrezi?
Înainte să-l cunosc pe el, nu îmi închipuiam că aş putea să plec din ţară. Nu am venit în Franţa în urma unui „studiu de piaţă”, ca să-i zicem aşa, prin care aş fi decis care ţară străină mi se potriveşte. El era francez, eu îl iubesc, aşa că alegerea s-a făcut repede. Dar tot mi-e dor de România şi tot m-aş întoarce, oricât de des aş putea. De altfel, blogul meu se numeşte „Denisa contra Franţei” pentru că eu şi ţara asta ne detestăm cordial.

Nu ieşisem niciodată din ţară, înainte de a veni pentru prima dată în Franţa. Nu lucrasem în afară, nu studiasem, nu vizitasem nimic. Mi-am reluat studiile şi am un loc de muncă, obţinut după multă agitaţie, pentru că Franţa nu-i deosebit de binevoitoare cu românii.

Care au fost primele impresii odată ajunsă în Franţa?
Impresiile mele despre Franţa au fost mereu proaste. Abia-abia dacă încep să se îndrepte. Francezii, în general, şi parizienii, în special, sunt reci, distanţi, se feresc de apropierea altor persoane. E drept că la prima vedere pot părea simpatici, pentru că zâmbesc mult. Dar atât. Zâmbetul e de politeţe şi în spatele lui rămâne bariera dincolo de care nu treci. Chiar şi prieteniile par lipsite de căldura aceea cu care m-am obişnuit în ţară. De exemplu, fetele nu se ţin de braţ, nu se îmbrăţişează când se întâlnesc, doar se pupă din vârful buzelor, de parcă le-ar fi teamă să se atingă.

Dincolo de asta, un lucru care m-a şocat de-a dreptul a fost cu funcţionarii. Am adunat întâmplări de necrezut cu şi despre ei, care mi-ar ajunge pentru un roman. Iar ce am povestit pe blog ajunge ca să-l convingă şi pe cel mai cârtitor român că birocraţia franceză bate orice s-a văzut în România.

Ce poţi spune despre perioada din România – despre studii, familie, carieră?
Numai când mă gândesc la perioada din România, mă năvălesc amintirile şi mă cuprinde nostalgia. Au fost vremuri frumoase, chiar dacă, pe când eram studentă, nu a fost chiar aşa uşor – ştim cu toţii cum stă treaba când un tânăr fără experienţă vrea să-şi găsească de lucru. Am absolvit liceul cu o notă destul de mare, de care să fiu mândră, la Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Botoşani, profil filologie. Pe urmă, am făcut doi ani de Ştiinţe Politice la Iaşi, la Universitatea Cuza, studii pe care le-am întrerupt, pe de o parte pentru că le găseam în majoritate neinteresante şi plictisitoare şi pe de altă parte pentru că m-am mutat în Franţa.

Cum a decurs integrarea ta în societatea franceză?
M-am integrat greu, din cauza „ospitalităţii” francezilor şi pentru că eram îngrozitor de timidă. În primul an abia îmi făcusem două prietene, sau mai bine-zis amice, pe care le vedeam rar. După care am întâlnit-o pe Alexandra, o româncă şi ea, cu care m-am înţeles din prima de parcă am fi fost surori gemene. De altfel, datorită ei am găsit de lucru, în McDonald’s-ul unde lucrează şi ea. De când cu şcoala şi cu serviciul însă, nu mă pot plânge, mi-am făcut destule cunoştinţe, m-am dezgheţat şi m-am integrat destul de bine. 

Deocamdată lucrez la McDonald’s. După ce termin şcoala aş vrea să devin traducător literar, dar, din ce am aflat, nu se câştigă suficient pentru a duce o viaţă decentă, aşa că probabil o  mă pregătesc pentru a fi bibliotecară sau corector într-o editură şi voi traduce în paralel, pentru un venit suplimentar. 
Care este motivul pentru care ai decis să te înscrii la Sorbona? Ce studiezi?
Sorbona era un vis pe care nu îndrăzneam să-l visez când eram în ţară, aşa că am profitat de norocul de a fi aici, ca să mă înscriu la Litere moderne, un profil pe care nu îndrăznisem să-l aleg în România din cauza perspectivelor de viitor neîncurajatoare.

Care este atitudinea francezilor faţă de străini?
Francezii sunt, în majoritate, de-a dreptul xenofobi, nu par să suporte prea bine străinii. Pe de altă parte, trebuie să admit că nici între ei nu prea se suportă, dacă nu se cunosc! Dar îmi amintesc remarci de-a dreptul grosolane, la adresa mea sau a altora care au făcut greşeala să nu vorbească franceză în public. Ştiind care este imaginea românilor în afară, îmi dau silinţa să-mi reeduc colegii de la muncă sau de la şcoala şi să scriu, pe blogul în franceză, despre obiceiurile noastre, cele mai  interesante. 
Care sunt pasiunile tale? 
Ca să  citez descrierea de pe blog, „îmi plac o groază de lucruri, cărţile, cafeaua, apa de orice fel (de la ocean, la cada plină), fotografia, pălăvrăgeala serioasă sau nu, somnul şi soarele.”  

Care sunt cărţile şi personajele preferate?
Oh, întrebarea dificilă … citesc atât de mult încât nu pot avea o singură carte preferată. Mi-e greu să compar cărţile mele preferate între ele, nu poţi să spui că Zola e mai bun decât Cărtărescu sau că Saint-Exupéry e mai presus de Tolkien şi amândoi mai jos de Murakami. Sunt obligată să acord deci un multiplu premiu întâi cu coroniţă. În nici o ordine anume, fiindcă prima carte din listă nu-i mai bună decât a patra, doar mi-a venit mai repede în minte: 
Nostalgia, Orbitor, Mircea Cărtărescu
• Toate cărţile lui Terry Pratchett
Exuvii, Simona Popescu
• Middlesex, Jeffrey Eugenides
Germinal, Emile Zola
Mizerabilii, Oamenii mării, Victor Hugo
Pământ al oamenilor, Antoine de Saint-Exupéry
Cronica păsării-arc, Haruki Murakami
Şarpele, Maitreyi, Nuntă în cer, de Eliade
Pacientul englez, Michael Ondaatje
Lolita, de Nabokov
Trilogia Millennium, Stieg Larsson
• Trilogiile The Farseers, The Tawny Man, Liveship Traders, de Robin Hobb
Pe bune/ pe invers, Adrian Schiop
Faust, Christopher Marlowe

Personajele preferate vin, evident, din cărţile de mai sus. Nana (REM), Granny Weatherwax, Rincewind şi Sam Vimes (Pratchett), Cal/Callie şi Obiectul obscur (Middlesex), Lolita, Lisbeth Salander (Millennium), Nebunul (Farseers şi Tawny Man), Althea şi Kennit (Liveship Traders), Mephistopheles (Faust).