Floarea de colț este o plantă deosebit de rară și este protejată în România prin lege. Legenda spune că a apărut din lacrimile unei zâne care trăia în vârfurile munților. Zâna s-a îndrăgostit de un muritor, dar relația lor era imposibilă. Lacrimile ei, căzute pe stânci, s-au transformat în aceste flori delicate, simbolizând dragostea pură și sacrificiul.

Floarea de colț se dezvoltă în habitate montane calcaroase, preferând pajiștile însorite și abrupte sau stâncile din zonele situate între 1.800 și 3.000 de metri altitudine.

În România, floarea poate fi găsită în Munții Carpați, în special în Munții Maramureșului, Munții Rodnei, Obcinele Bucovinei, precum și în masivele Rarău, Ceahlău, Ciucaș, Bucegi, Făgăraș, Cozia și Retezat.

Are multe semnificații simbolice

Cunoscută și sub numele de „Edelweiss”, are o semnificație profundă și simbolică în multe culturi.

Crescând în condiții aspre, la altitudini mari, floarea de colț simbolizează puritatea și raritatea frumuseții naturale.

De asemenea, deoarece este găsită în munți înalți și greu accesibili, această floare este un simbol al curajului și al forței de a depăși obstacole.

În tradițiile europene, floarea de colț era adesea culeasă ca un gest de iubire, deși era o sarcină periculoasă. A devenit astfel un simbol al sacrificiului din iubire.

În România și în alte țări alpine, floarea este văzută ca un simbol al patrimoniului montan și al legăturii cu natura.

Floarea de colț, legende

În folclorul alpin, floarea de colț era considerată un test al curajului. Legenda spune că tinerii îndrăgostiți urcau pe cele mai abrupte stânci pentru a culege floarea și a o oferi persoanei iubite, demonstrându-și astfel devotamentul și curajul.

O altă poveste sugerează că floarea de colț a fost dăruită munților de către zei pentru a le proteja frumusețea sălbatică.

Crezând că florile vor fi inaccesibile oamenilor, zeii le-au plasat pe cele mai înalte și periculoase creste montane.

În unele legende românești, floarea de colț era considerată protectorul spiritului muntelui. Se spunea că cine smulgea floarea fără respect risca să fie pedepsit de spiritele montane.

Protejată prin lege începând din 1933

În România, primul studiu detaliat dedicat florii de colț a fost realizat în 1911 de botanistul Alexandru Borza, cel căruia i se datorează declararea acestei flori drept „monument al naturii”.

Floarea de colț a fost oficial protejată prin lege începând din 1933, fiind inclusă în rezervații naturale.

Prin „Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 148 din 1931”, Floarea Reginei a fost declarată monument al naturii, iar culegerea acesteia a fost interzisă pe întreg teritoriul țării.

Legislația prevedea pedepse stricte pentru cei care încălcau această interdicție: amenzi între 500 și 10.000 de lei, iar în caz de recidivă, pedeapsa putea ajunge la închisoare de până la 2 ani, conform Art. II din Legea pentru Protecția Monumentelor Naturii, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 7 iulie 1930.

Pe lângă floarea de colț, alte specii rare de flori au fost declarate monumente ale naturii în România, printre care Bulbucii de Munte, Ghințura Galbenă, Papucul Doamnei și Sângele Voinicului.

Povestea reginei Elisabeta

Regina Elisabeta a scris o poveste dedicată plantei simbolice a munților, ulterior transpusă într-un scurtmetraj de 20 de minute în 1946, intitulat „Povestea florii de colț”.

Inspirată din creațiile literare ale reginei, cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva, producția a fost regizată de Paul Călinescu, acesta semnând și scenariul. În rolurile principale apar Ileana Niculescu, Traian Vrajbă și Ioana Călinescu.

Povestea evocă iubirea tragică dintre un războinic și Alba, frumoasa fiică a Babei Cloanța. Cei doi fug împreună, dar ajung să fie urmăriți până la un castel, unde Alba este acuzată de vrăjitorie.

Războinicul își continuă drumul singur, însă cade pradă blestemului Babei Cloanța, care îl transformă în stâncă. Alba, copleșită de soartă, își găsește sfârșitul, iar spiritul ei renaște sub forma unei flori de o rară frumusețe.