Nici nu-mi trebuie ceas. Mai ales acum, când s-au reluat cursurile. Când scot capul pe balcon și văd grupul de bunici, părinți, rude ale copiilor de la școala din imediata apropiere știu că s-a făcut de doișpe. Ba, pe mulți dintre aceștia am început să-i cunosc, iar cu unii dintre ei chiar să schimb câteva vorbe până se sună de ieșire.
De la o vreme, grupului i s-a atașat un bătrânel al cărui rost pe lângă curtea școlii nu prea-l pricepeam. El nu aștepta vreun nepot, ori vreun copil al vreunui vecin, nu, el aștepta să rămână curtea școlii goală.
Nu mi-am dat seama ce vrea, dar urmărindu-l, m-am dumirit: după ce copiii părăsesc curtea școlii, în urma lor rămân cornurile pe care ei le primesc zilnic de la școală și pe care (unii) le aruncă într-o veselie, asemenea unor bumeranguri.
Cu grija celui care știe ce înseamnă un colțișor de pâine, bătrânul se apleacă, culege de pe jos frânturile de cornuri, le scutură, îndesându-le apoi într-o trăistuță. Îl văd, mai apoi, cum leagă trăistuța la gură, cum își face două cruci cu ochii în zare și, mulțumit de recoltă, se pierde agale pe aleea din apropiere.
Astăzi, însă, „moșul meu” m-a surprins fiindcă am observat că în mână avea un... retevei. Probabil să se apere de câini în drumul către școală, mi-am zis. Nu, odată ajuns în curtea școlii, albită de zăpada din ajun, abia părăsită, a început să alerge și să amenințe cu reteveiul... cârdul de ciori care staționase în crengile platanului... gata să planeze și să îi fure cornurile!
După ce le-a alungat, a cules toate cornurile, ca de obicei, le-a îndesat în trăistuță, s-a închinat și a dat să părăsească locul. Pentru o clipă s-a oprit. A întors privirea către platan, a scos din trăistuță două cornuri și le-a frânt în bucățele. Apoi le-a aruncat înspre cârdul de ciori care, pe limba lor au croncănit a mulțumire.
Recomandările noastre
