În 1917 scrie poezia neamului românesc, „Limba noastră”. Afi rmând răspicat, la congresul învăţătorilor din stânga Prutului, că basarabenii sunt români şi că viaţa lor trebuie să fi e între hotarele Patriei-Mamă. După câteva luni moare, pe frontul Mărăşeştilor, preotul militar Alexie Mateevici.

Trec 70 de ani şi în satul lui natal, Zaim, îşi începe lucrarea plină de curaj, neţinând cont de ameninţările KGB-ului, profesorul Ion Găină. Reface casa părintească a poetului, transformând-o într-un templu al Limbii Române. Alexie şi Ion. Poveste spusă azi de Ion. Căci el vorbeşte prin gândul lui Alexie.

Domnule profesor Ion Găină, îmi spui că acesta ţi-a fost visul vieţii. Să ai grijă de sufletul şi de memoria lui Alexie, cel prea devreme plecat spre ceruri. Nu avea nici 30 de ani, în 1917.

De-asta în România, de unde mă trag eu, dacă rostesc numele Mateevici, unii, mulţi, se uită la mine cu neinformată mirare.

Mă întreb doar atât. Retoric. Dacă Alexie ar fi fericit să ştie că „Limba noastră”, pe care scris-o pentru unitatea tuturor românilor, e acum imnul de dincolo de Prut, în Republica Moldova.

 

Visul profesorului

Ion Găină se trage din Sălcuţa, un sat vecin cu Zaim. După studiile universitare, ca profesor de Limba Română, cere să fie repartizat în satul Zaim.

Avea un plan foarte clar, în 1984. Să refacă, aproape de la zero, casa familiei Mateevici. Construită tocmai în 1902 de tatăl poetului, Mihail, care la rândul lui fusese preot.

Noul ziditor găseşte sălaşul în paragină. Două dintre camere erau folosite pe post de atelier de pictură. În rest, mucegai.

Fusese maternitatea satului mulţi ani. Dascălul îmi spune, apăsând pe acest aspect. „Niciun nou-născut al Zaimului n-a murit, dintre toţi cei care s-au născut aici”.

Sub umbra marelui poet viaţa înmugurise, alături de amintirea propriei sale copilării, iată interpretarea.

Chemat la KGB

Miliţia nu stă cu mâinile-n sân. Începe să monitorizeze suspecta activitate. E chemat în scurt timp şi KGB-ul.

Ofiţerii îl invită pe profesorul Găină la nişte „întrevederi”. Aşa le zice el, diplomatic. Am impresia că nu vrea să intre în dureroase amănunte. Gealaţii îi zic aşa. „Mai lasă-te dumneata de povestea aiasta!”.

Şi dumneata ce-ai făcut, domnule Găină? „Bineînţeles că nu m-am lăsat!”. Cum nici directorul Gospodăriei n-a făcut-o.

Profesorul îl evocă asemeni unui prieten drag, care a ştiut şi a vrut să-şi depăşească statutul oficial. Lucrările sunt finalizate, după un an de lucru, în 26 martie 1988.

 

Ne aşezăm şi ascultăm. Povestea

Alexie s-a născut la 16 martie 1888, pe stil vechi. Sau la 29 martie, pe stil nou. Vede lumina zilei în localitatea Căinari, din actualul raion Căuşeni.

Aceeaşi unitate administrativă în care se află şi Zaimul. Numai că satul în care am ajuns noi e mai spre sud, foarte aproape de graniţa cu Ucraina. Poetul chiar spunea că de aici, din Zaim, începe Bugeacul. Sudul Basarabiei.

Părinţii lui Alexie, Nadejda şi Mihail, decid să se mute în Zaim în 1893. Copilul va învăţa aici între anii 1895 şi 1897. După care e înscris la Şcoala Duhovnicească din Chişinău. Din 1902 îl găsim la Seminarul Teologic.

 

Alexie, protestatarul

În 1905 se alătură grevei seminariştilor. Ei protestau faţă de proiectul de reformă a învăţământului teologic din Rusia. Să nu uităm că Basarabia se afla sub administraţie rusească încă de la 1812.

Profesorul Ion Găină subliniază acest aspect, al istoriei care s-a tot repetat, ca un blestem, între Prut şi Nistru. Tânărul Mateevici, la vremea şcolii, a învăţat în limba rusă. „Aşa cum şi generaţia mea a învăţat la şcoală tot în ruseşte”, se referă Ion la perioada sovietică.

Dar slovele străine nu înseamnă că uiţi cine eşti. Alexie se adresează colegilor săi, seminarişti, la întrunirea pregătitoare a grevei, vorbind răspicat despre „Basarabia ocupată”.

 

Primele poezii

Din 1906 va publica în ziarul „Basarabia” o serie de articole sub titulatura „Chestia preoţească”.

Peste un an îi apare, în aceleaşi pagini, articolul intitulat „Sfantul Vasile, Anul Nou in obiceiurile moldovenilor basarabeni”. Tot atunci publică şi primele sale poezii. „Cântecul zorilor”, „Ţăranii” şi „Eu cânt”.

Din 1910 devine student al Academiei Teologice din Kiev, întreţinerea fiind asigurată de şcoală.

Departe de ţară nu se simte nicio clipă, trimiţând spre tiparul din Chişinău strofe şi comentarii despre frumuseţea locurilor din care se trage.

 

Preot militar

La 30 iunie 1914 absolvă studiile universitare, iar în 1915 e numit preot militar.

Devine membru al Societăţii Bisericeşti de Istorie şi Arheologie din Basarabia.

Începe Primul Război Mondial. Prima lovitură de tun parcă ar prevesti cele din urmă ceasuri ale prea scurtei sale vieţi.

În 1916 e încadrat în Brigada 71 rusă de artilerie. Alături de camarazii săi ajunge pe frontul românesc, mai precis între Tecuci şi Mărăşeşti. Dar să nu ne grăbim totuşi.

Mai trece prin două evenimente, în acelaşi an. Prezintă, la cursurile de Limba Română din Chişinău poezia sa de căpătâi, „Limba noastră”.

Apogeul existenţei sale e legat de Congresul învăţătorilor moldoveni din Basarabia.

În vremurile acelea tulburi, când Imperiul Ţarist se destrăma, iar norodul privea năucit la iureşul din jurul său, neştiind încotro s-o ia, Alexie Mateevici se adresează miilor de dascăli. A căror misiune, în viziunea oratorului, e să lumineze calea naţiunii.

 

Întrebarea cu tâlc

În final, suntem îndemnaţi, copii şi maturi, spre un mic exerciţiu. Ne închipuim că în faţa noastră sunt patru lucruri. O carte, bani, o cruce şi un telefon.

„Ce alegeţi?”, ne întreabă profesorul, dar fără a dori să ştie răspunsul. Asta e taina noastră.

Ne spune şi tâlcul.

„Cu ce aţi ales, cu acela veţi merge în faţa lui Dumnezeu. E o alegere pe care, zilnic, o facem”.