Banchetul platonician sau nevoia de a cunoaște cu argumente. Rădăcinile sale culturale sunt solide, argumentele ce-i întemeiază enunțurile își trag seva, deseori, din dezirabile certitudini arhimedice, iar pozițiile sale publice însoțesc cu necesară și ritualică austeritate instituțională demersurile Academiei.

Înțelegând prea bine rosturile unui Președinte de Academie, fiind Domnia sa mai puțin protagonist înflăcărat, mobilizat de un eu proteic și, mai degrabă, custode atent, priceput și dăruit acțiunii de promovare a excelenței unei națiuni, a știut să așeze, mai mereu, un bemol de modestie personală pentru a potența firescul și datoratul diez instituțional.

Echilibrul judecății, măsura atitudinii ori rezerva exprimării calme (italienii o numesc, mai potrivit, pacatezza) înfățișează profilul unui intelectual experimentat în arta dialogului, un profesor generos în înțelegerea nevoilor și aspirațiilor ucenicilor și studenților săi și, de ce nu, sufletul unui român ardelean dedicat formulei enunțate de un faimos antecesor -Titu Maiorescu- după care progresul uman este, întotdeauna, rezultatul unei sinteze fecunde și desăvârșite, ce a depășit programatic antitezele distructive.

Ioan-Aurel Pop nu este doar o „filă” într-un album omagial al Academiei Române, ci și un civis, un cetățean care își exprimă cu rigoarea rațiunii, dar și cu necesara căldură a sufletului, opinia despre cultura și națiunea română.

Am rezonat la unele dintre intervențiile sale publice la care m-am alăturat ideatic, dar numai în liniștea intimității gândurilor mele, socotind, fie că ceea ce s-a afirmat de Profesorul Pop acoperă, pe deplin, subiectul chestionat, fie nu era momentul oportun al unei largi dezbateri în care zgomotul produs în Agora de ignoranța unor participanți să altereze armonia judecăților întemeiate.

Deunăzi, am citit un comentariu al Academicianului intitulat „O zi tristă a culturii naționale”.

Demersul autorului este binevenit, întrucât, dincolo de efectele „izolaționiste” ale pandemiei se așează peste țară o boală mult mai gravă, de ordin spiritual și care se manifestă prin însingurarea indivizilor și lipsirea lor de solide repere ale traiului comunitar.

Profesorul Pop evocă cu metoda unui didacticism bine temperat și escamotat, totodată, în formulări persuasive „tincturate” cu trimiteri bibliografice relevante ce pot genera delicii comparabile cu ale filateliștilor când examinează filigranul timbrelor, rolul, funcțiunea culturii în coagularea unei națiuni și, mai departe, misiunea unei națiuni ca liant obligatoriu pentru devenirea unui popor.

În centrul acestei demonstrații stau reperele istorice și culturale ce au „balizat”, în timp, drumul națiunii române.

Toți românii care și-au sacrificat comoditățile traiului, libertatea sau chiar viața, pentru a legitima o cultură și o limbă merită, din plin, recunoștința noastră, ca și smerita plecăciune și, nu doar, menționări fugare în cărți de istorie prăfuite de un curriculum absurd și ostil, denaturând, fundamental, rolul de pedagog al națiunii pe care istoria trebuie să-l joace, după vorba lui Nicolae Iorga.

Mai grav, decuplarea neamului românesc de la trăirea istoriei, ca reper și, totodată, fundament de poziționare strategică a țării în lumea de astăzi, sau de la rostul său de element identitar, de sorginte ontică pentru existența noastră, este expresia unei simptomatologii sociale relevante a disoluției sentimentului de apartenență la această națiune, stare de spirit fără de care „busola” unei colectivități se pierde, iar ghidul acesteia devine incertitudine letală.

Când Dante, coborât în Infern, își întâlnește un concitadin decedat cu 200 de ani în urmă, membru al unei ilustre familii, acesta deschide dialogul cu autorul Divinei Comedii, întrebându-l din ce neam provine și, doar, primind răspunsul satisfăcător, îi concede favoarea unei conversații. Este, aici, poate un exemplu grăitor că doar apartenența la o familie cu durabilitate în timp, la o colectivitate umană, la un grai comun și cunoscut, ca și la „produsele” spirituale create de acea comunitate dă girul aristocrației sufletești și nu doar.

Banchetul platonician. Este cunoscut faptul că în Evul Mediu – domeniu predilect de expertiză al Profesorului Pop – unele persoane erau apelate cu titlul de gentilhomme ceea ce nu însemna că acei oameni sunt valoroși sau, cel puțin, gentili, binecrescuți, ci că ei făceau parte din aristocrație, lucru probat prin apartenența la o familie ce-și putea atesta existența cu documente pe o perioadă de cel puțin 200 de ani.

Apartenența la o națiune este cartea de identitate a oricărui cetățean, iar exercițiul limbii, ca fapt ce atestă viabilitatea națiunii este vehiculul comunicațional primordial în generarea viabilității ei, urmând ca prin cultură să dea materialitate idealurilor de frumos, bine și adevăr.

Pentru păstrarea limbii române și educarea generațiilor în cuvânt românesc s-a creat în Ardeal, sub păstorirea lui Inocențiu Micu-Klein, cultul uniaților (românii ortodocși uniți cu Roma), iar în sudul țării a fost tipărită, sub domnia lui Șerban Cantacuzino, Biblia de la București.

Vameșul, devenit unul dintre celebrii pictori impresioniști, ne referim, desigur, la Paul Gauguin, ne-a lăsat pilduitorul tablou, intitulat „De unde venim, Cine suntem noi, Unde mergem”, care devine un memento de actualitate și gravitate pentru societatea românească de astăzi.

Elogiul limbii și al culturii române prin aniversarea lui Mihail Eminescu, cel care prin opera sa a sintetizat atât de bine zbuciumul acestui neam, adeseori „călcat” de istorie, pus la muncă istovitoare și înrobitoare de stăpânii străini, risipit uneori pe coclauri geografice și înstrăinat, în parte, în mijlocul altor popoare nu face decât să amintească generațiilor din prezent , ca și succedaneilor noștri că în traista cu puține merinde românul a găsit în vers și în muzică să-și exprime bucuria și jalea , luându-și ca aliat limba română.

Ce a întărit neamul românesc să nu se dea bătut în fața unui destin, adesea, potrivnic decât credința cristică și sentimentul de apartenență la o limbă și cultură latină și, apoi, românească pentru care vorbele unui om simplu ca Badea Cârțan rămân emblematice când afirma că „de la Râm ne tragem”.

Banchetul platonician sau nevoia de a cunoaște cu argumente

Astăzi, trăind, poate, prea intens în cultura mercantilă a calculului de utilitate, teoretizat și promovat ca panaceu al economiei mondiale, dar și ca stil de viață în reputate comunități academice din lume, dorind din neștiință, din mimetism vulgar sau, poate, din ignoranță trufașă, să ne uităm istoria, iar trecutul să-l punem, mai mereu, la colțul acuzațiilor noastre ajungem să credem că dacă utilizăm o altă limbă, instrumente financiare moderne am devenit, peste noapte, cetățeni ai unei alte lumi, net superioară celei pe care istoria și cultura românească o ilustrează.

„Lepădarea” de sine, adică negarea sau ducerea în derizoriu a culturii române, critica oarbă, însoțită de „desfrâul” verbal al unora, instrumentalizarea erorilor politicienilor și acuzarea politicii pentru a justifica „micimea” neamului românesc sau, după caz, incapacitatea sa funciară de a ține cârma propriului destin comunitar doar în mâinile sale, sunt marile sfidări pe care neamul românesc are a le combate astăzi, mâine, mereu.

Judecarea nedreaptă, superficială, chiar răuvoitoare a trecutului și, mai grav, trecerea sa în uitare constituie o fomă violentă de amnezie socială pe care doar o înțelegere greșită a unui proces economic, cum este globalizarea, ca și instrumentalizarea unei tehnologii lipsită de valori etice, le pot genera sau chiar legitima, fiind, în parte, responsabile de indiferența sau ostilitatea pe care unii compatrioți o manifestă la adresa simbolurilor naționale, între care limba și cultura sunt cele mai de seamă.

Chiar dacă ne-am îndepărtat oarecum de textul Academicianului Ioan-Aurel Pop epistola sa a fost, sigur, scânteia spirituală ce mi-a aprins, vorba lui Homer, „mânia”, desigur într-un sens figurat, generată de sentimentul extrem de inconfortabil al resemnării, aproape al abdicării multor compatrioți în fața unei fatalități nocive, aducătoare de dezintegrare spirituală și de însingurare sufletească.

O reacție similară mi-a generat și un editorial al talentatului gazetar Octavian Hoandră care se referea metaforic la a doua răstignire a lui Cristos pe care am completat-o într-un text încă nepublicat cu titlul „Când statuile dărâmate cu furie sunt înlocuite cu rugul pe care arde nimicul”.

PS

La cele de mai sus, adaug faptul că anumite cauze ale situației de față pot fi, relativ ușor, identificate; iată-le într-o ordine, oarecum, întâmplătoare:

Când pasiunea devine patimă;

Când virtuțile devin păcate;

Când lumina cunoașterii devine întunericul ignoranței;

Când sentimentul orbește rațiunea;

Când timpul istoric nu mai măsoară faptele remarcabile, ci crimele abominabile;

Când tradiția este piedică și nu reazim;

Când jertfa pentru neam este o prostie acuzabilă, iar iubirea de țară o disciplină facultativă;

Când absolutul vanității înlocuiește îndoiala fecundă a modestiei;

Când generozitatea este monedă calpă, iar egoismul face rating;

Când demonul aparențelor l-a înlocuit pe Dumnezeul esențelor;

Când Dumnezeu a fost scos din programa umanității de analfabeții funcționali.

Dar până când toate astea?

Alexandru Athanasiu