În cartea Balena Albastră răsturnările de situație abundă, iar adevărul are numeroase fețe, totul pe fondul unui joc de-a șoarecele și pisica

Balena albastră

Fragment în premieră

 

– Ea e Anna, fiica noastră, făcută mai la bătrâneţe, zise Kamenski, trăgându-şi nasul mucios. Copiii din ziua de azi, Aleksei Feodorovici… Prea le îngăduim multe, dar ce să le faci, au şi ei viaţa lor şi-i iubim ca pe ochii din cap. Annuşka, nu vrei tu să mai pui nişte haine pe tine?

Anna însă nici măcar nu se sinchisi şi se-apropie de Aleksei, întinzându-i mâna cu o sfioşenie de lolită şi-apoi îndoindu-şi genunchii cu falsă deferenţă.

– Dânsul e inginer geolog la Moscova şi studiază permafrostul la noi, în Iakutia, se grăbi Kamenskaia să facă prezentarea.

– Permafrost? Nu-ş’ ce-i aia… zâmbi inocent fata (iar bătrânul se uită cu subînţeles spre Sokolov – „ţi-am zis eu!“). Mie să-mi vorbiţi de bemoli, diezi, Şostakovici, tinere domn…

– E la colegiul de muzică… zise repede maică-sa, ca s-acopere insolenţa copilei.

Avea o figură de-a dreptul remarcabilă, deşi necoaptă, probabil în jur de şaişpe-şaptişpe ani, un nas mic, obraznic şi ochii uşor alungiţi, chiar dacă nu aducea nici cu maică-sa, nici cu taică-său. O să fie o femeie pe cinste! se gândi Aleksei, dar verbaliză cu totul altceva.

– Pian? întrebă el, studiindu-i falangele lungi ca nişte fluiere.

– Oboi, făcu ea, însoţindu-şi zisele de un gest obscen cu mâna şi cu limba în interiorul obrazului.

– Aveţi copii, Aleksei Feodorovici? îl întrebă Kamenskaia.

– De trei luni… tot fată, Alisa.

– Oooo, să vă trăiască, să fie sănătoasă! ziseră în cor soţii Kamenski.

Şi-apoi îşi sorbiră ceaiul în tăcere, deşi bătrânul avea chef de vorbă şi se porni iar cu lecturile lui.

– Căpitanul John Dundas Cochrane are o relatare de la începutul secolului al XIX-lea, o călătorie în Siberia pe care o făcuse. Şi ştii ce zicea de iakuti? Bine, noi suntem ruşi şi ne permitem să-i bârfim acum, că nu-s de faţă. Zicea că au aşa, o supuşenie şi-o dorinţă de-a fi domesticiţi, că, dacă-i baţi, mai de drag vor trage pentru tine, spre deosebire de tunguzi, care numai să-i atingi şi se vor îndărătnici să nu mai mişte un deget. Ai cunoscut vreun iakut până acum, Aleksei Feodorovici?

– Cunoscut, da. Nişte oameni admirabili. Nu i-aş descrie aşa ca englezul ăla, dar sunt nişte oameni tare prietenoşi şi ospitalieri.

În tot timpul ăsta, Anna se îndeletnicea cu iPhone-ul ei scump şi nici că-i mai băgă în seamă. La un moment dat, plictisită, ieşi din cameră, pufnind, „cui naiba-i pasă de toate astea?“, iar bătrânul se uită după ea înţelegător şi către Aleksei justificativ : „Copii!“.

Vizita lui Sokolov se putea isprăvi în atmosfera asta blândă, sfătoasă din sufrageria soţilor Kamenski, dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat odată ce le ceru voie amfitrionilor să meargă la baie. De-acolo ieşi răvăşit, agitat, deşi încerca să-şi mascheze abil toate astea când îşi luă rămas-bun de la ei.

Când ajunse la hotel, îşi deschise pozele de pe telefonul mobil, pe care le făcuse unei stranii succesiuni de mesaje surprinse pe iPhone-ul Annei, uitat, probabil din greşeală, în baie.

Stând aşa pe closet, observase micul dispozitiv pe chiuvetă şi indiscreţia aceea bolnăvicioasă a adultului îi dădu îndată ghes, răsfoind dialogul cu puţine litere şi multe pictograme de pe WhatsApp.

 

Annuşka, provocare!

Provocare să fie! Să-i dai Afiei!!!!

Porcule!

Sau mori, du-te dracului…

Boring!

B/P1 Haide! Provocare!

Nici dac-aş bea un k de Piat Ozer!

Bine, atunci se-adaugă : un k de Ozer!

Nici gând!

Atunci nu treci la nivelul următor…

Deci?…

Unde?…

Ştii tu unde. În locul umed.

Porcule! În ce loc s-o facem?

În Remix, astă-seară…

Du-te dracului c-o fac

 

Aleksei reuşise să-şi păstreze calmul în multe situaţii dificile – asta-i era şi faima până la urmă –, doar că, uneori, un simţ în plus, de care muritorii sunt lipsiţi cea mai mare parte a vieţii lor, cu mici excepţii, poate, nerelevante, căci nici măcar atunci n-ar şti pe seama a ce să pună semnalele ce le invadează mintea şi sufletul, uneori acel simţ în plus îl avertiza că e ceva de urmărit, de învăţat, ceva ce mai târziu, nu se ştie când, îi va folosi în cel mai neaşteptat mod.

Aşa simţea şi acum. Simţea că firul ăsta nu-l va duce spre ceea ce căuta, spre miezul ghemului, dar că e o deschidere spre un tip de experienţă de care se va folosi într-un moment-cheie al peregrinărilor sale.

Nu, în definitiv, nimic nu-l va duce spre Znaiuşki, era încredinţat de asta, şi cu atât mai puţin o asemenea stranie întâmplare, căci, de-ar fi fost aşa de simplu, cu toată colecţia aceea de sinucideri, deja altul în locul lui i-ar fi dat de urmă nemernicului. Şi asta ştiau şi-ai lui, şi Vadim, şi şefii lui Vadim, şi din cauza asta l-au ales pe el.

Znaiuşki va veni singur în braţele sale, fără ca el să facă nimic altceva decât s-aştepte şi să-l ademenească, doar prin acest înnebunitor joc al răbdării, numai că, pentru a putea juca măiestru partitura, trebuia să înţeleagă bine partitura celuilalt.

Aşa că, seara, îşi luă cartea lui Gogol la subraţ, se urcă în taxi şi-i comandă şoferului moleşit:

– Remix!

 

__________

1. Bes Pizdii – „pe bune“ (arg. rus.).

 

Balena Albastră, roman semnat de Sebastian Lăzăroiu, a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză”. Carte disponibilă în librăriile din ţară şi pe www.polirom.ro, în curînd şi în variantă ebook.

 

Sebastian Lăzăroiu, născut la 20 martie 1970, în Comănești, Bacău. Este de profesie sociolog, autor de studii naționale și internaționale de sociologie și antropologie, publicate în reviste și cărți de specialitate în română, engleză, italiană, franceză; publicist pe teme de analiză politică în diverse periodice din România.