EXCLUSIV. Ministrul de externe vorbeşte, într-un interviu pentru EVZ, despre două momente importante ale istoriei postdecembriste a României: vizita Papei şi realegerea preşedintelui Băsescu.

Mult controversata problemă a votului de la Ambasada de la Paris, unde Teodor Baconschi era ambasador în timpul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, este spulberată de câteva argumente zdrobitoare. Mânioşi că au pierdut alegerile şi incapabili să accepte această situaţie, adversarii preşedintelui Băsescu au afirmat atunci, şi afirmă chiar şi în prezent, că votul nu s-a desfăşurat în condiţii legale, calculând că un număr de peste 3.000 de votanţi nu ar fi avut timpul fizic să îşi exercite opţiunile. Baconschi le atrage, însă, atenţia că numărul de cabine de vot, respectiv de ştampile, era mult mai mare decât calculaseră adversarii preşedintelui.

În interviul acordat "Evenimentul zilei", Baconschi ne mai povesteşte cum Ion Iliescu l-a rechemat din postul de Ambasador la Vatican, scandalizând opinia internă şi internaţională, invidios pe faptul că actualul ministru facilitase vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, în timp ce ţara era condusă de preşedintele Emil Constantinescu.

Teodor Baconschi este descendent al mai mai multor generaţii de preoţi ortodocşi din Bucovina, zona Hotinului. Şi-a luat doctoratul la Sorbona, în prezenţa lui Jacques Le Goff, cel mai mare istoric în viaţă al Europei medievale, dar, ca şi tinerii din perioada interbelică s-a întreţinut anevoios, la Paris, unde a fost şi paznic de zi pe unul dintre turnurile Catedralei Notre Dame, dar şi vânzător la o librărie de lângă hotelul Bristol, unde bogătaşii cumpărau Catalogues Raisonnes, ale marilor artişti. Ca şi strămoşii lui, foşti elevi ai lui Aron Pumnul tânărul se întorcea acasă să îşi arate învăţătura. EVZ: Ce înălţime aveţi? Teodor Baconschi: 1,89.

Originea numelui? Familia se chema Zimbreanu la început. Din ce ştiu de la bunicul meu, în secolul XVII, această familie de mazili, adică de boieri de clasa secundară din Moldova, a fost obligată de una dintre ultimele invazii tătare să se refugieze vreo 50 de ani în Polonia şi acolo numele a fost slavizat. La nivelul arhivei de familie eu am văzut doar fotografia străbunicului, protoiereu Ioan Baconschi, o figură cu nişte plete impresionante şi o mare barbă sacerdotală. Familia a numărat mai multe generaţii de preoţi ortodocşi din Bucovina, zona Hotinului, care astăzi nu se mai află în România. Erau fără îndoială central-europeni pentru că au prins administraţia austriacă, o zonă cosmopolită în aria Cernăuţiului. Da, în aria Cernăuţiului funcţiona şi o elită intelectuală românească care, de la Aron Pumnul încoace, se tot manifestase şi era extrem de obişnuită cu diversitatea culturală, lingvistică, etnică, şi care a rămas pe linia românească, ortodoxă.

Aţi copilărit acolo? Nu, sunt bucureştean get-beget.

În Bucureşti în ce zonă aţi copilărit? Am copilărit în zona Dorobanţi, care astăzi este asaltată de snobi de o calitate îndoielnică. Am mers la şcoala generală de lângă Muzeul Ţăranului de astăzi, am fost o vreme şi la Liceul Rosetti, după care am optat pentru Şcoala Centrală actuală.

La Liceul Rosetti cât aţi stat?Vreo doi ani. Se făcuse un liceu cu predare intensivă de engleză. 

Engleză aţi învăţat, nu franceză? Ambele. Profesoara de franceză m-a educat în spiritul acestei limbi, şi cele mai multe lecturi au fost într-adevăr în franceză. De altfel, în momentul în care acest lucru a devenit posibil, am obţinut o bursă a guvernului francez.

După `89.După `89, desigur.

Unde? La Paris, la Sorbona, patru ani şi jumătate. Am făcut un masterat şi apoi doctoratul.

Din momentul în care aţi ales această meserie de diplomat, copiii dumneavoastră sunt cam privaţi de prezenţa dumneavoastră. Din fericire am sprijinul şi înţelegerea lor pentru că m-au însoţit în toate misiunile. 

Sunt mari? Am o fată, Irina, de 16 ani şi un băiat, Ştefan, de 15 ani. Ei au crescut cu mine în diplomaţie. Fiica mea s-a născut când am terminat teza de doctorat, la Paris şi Ştefan la Bucureşti, dar au fost cu mine şi la Roma, şi la Lisabona şi la Paris astfel încât s-au învăţat cu această viaţă nomadă şi acuma, în sfârşit, s-au mai sedentarizat în Bucureşti.

Aveaţi 15 ani când a fost cutremurul. Unde s-a întâmplat tragedia? În ce bloc a murit tatăl dumneavoastră? N-aş vrea, mă rog… În blocul de la Coada Calului, unde s-a prăpădit şi Toma Caragiu, dar în asta nu vreau să mai intrăm pentru că...

Şi cine a avut grijă după aceea de dumneavoastră? Am avut o foarte bună relaţie cu bunicii paterni, cât au mai trăit. Bunicul, Eftimie Baconschi, era preot la Călimăneşti. Ajunsese aici când sovieticii i-au izgonit din propria casă, fusese unul dintre refugiaţii care au ajuns în judeţul Vâlcea. A slujit vreo 20 de ani la o biserică istorică - Fedeleşoiu, în judeţul Vâlcea, ctitorie a lui Mihai Viteazul - şi după aceea, înainte de a se pensiona şi-au cumpărat o mică casă, astfel încât am beneficiat şi eu, din timp în timp, de viaţa la ţară. 

Bănuiesc că bunicul v-a influenţat şi în pregătirea intelectuală. Nu neapărat, cred că am optat pentru teologie din două motive: eram atras de filozofie, acestea erau lecturile mele de bază în liceu - dar ce fel de filosofie făceai la sfârşitul anilor `80?

Socialism ştiinţific. Marxism, socialism ştiinţific, îndoctrinare. Nu am vrut să intru în capcana asta şi am ales teologia, o opţiune stranie în anii aceia. Profesorii mei erau şocaţi, mă dădeau pierdut pentru totdeauna, dar am făcut bine pentru că era singura facultate unde ţi se spunea domnule student, nu făceai ore de marxism, nu te îndoctrina nimeni şi aveai ocazia să întâlneşti marea cultura europeană la sursă. Adică să înveţi istoria universală, bizantinologie, greacă, latină, ebraică, să faci studiu biblic. Toate aceste discipline teologice sunt extreme de importante pentru formarea cuiva.

Şi unde aţi făcut teologia? Comuniştii impuseseră regula că absolvenţii de liceu să poată candida la Facultatea de Teologie la Sibiu şi de aceea primii doi ani de facultate i-am făcut la Sibiu, după care am reuşit să mă transfer şi am terminat la Bucureşti.

Care a fost primul loc de muncă? La 19 ani, corector la Editura Institutului Biblic pentru că mă pregăteam pentru examenul la teologie. Am lucrat câteva luni acolo şi după facultate, dar de data aceasta ca redactor la o revistă teologică a Patriarhiei. Aveam 25 de ani când am făcut asta. Tot la 25 de ani am depus actele pentru a pleca de tot din România. Oriunde, numai să plec. Mama mea rămăsese în Germania, aveam nişte legături academice pentru că am devenit foarte tânăr membru al Asociaţiei Internaţionale de Studii Patristice şi vroiam să fac un doctorat la Roma. Aşa m-a prins revoluţia, cu acest demers angajat pentru un paşaport.

V-a prins decembrie 1989 pregătindu-vă să plecaţi definitiv din România? Da, ceea ce nu m-a împiedicat ca pe 21 decembrie să fiu în stradă, cu 5 prieteni, la Inter. Fireşte că am renunţat după `90 la demersul de a emigra, iar în toamna lui 90, după ce am lucrat câteva luni cu Andrei Pleşu la Ministerul Culturii, am obţinut această bursă.

La revoluţie ce aţi făcut? Deci aţi fost la Inter ca bucureştean. Şi la ce oră aţi plecat? Am plecat pe la 10 fără un sfert. Cam la 20 de minute au început să tragă, dar am plecat cu intenţia de a reveni. Ne-am refugiat în garsoniera de la Piaţa Romană a unui prieten arhitect din Timişoara şi n-am mai ieşit în noaptea respectivă.

Păi nici nu se mai putea. Începuse masacrul. A doua zi am fost distruşi când am văzut că vopsiseră tot ce se scrisese pe Universitate, se vedea sânge pe trotuar, dar am intrat în celelalte mişcări pe stradă, am urmat drumul spre televiziune, apoi spre casa dictatorului.

Nu aveţi certificat de revoluţionar? Nu, nici vorbă, mi se pare penibil. Am obţinut, împreună cu o minoritate activă, propria libertate. Ce am trăit atunci nu regret nici o secundă, eram cam răguşit de atâta strigat, dar ne-am simţit extraordinar de bine, pentru că era experienţa nemijlocită a libertăţii.

Aveaţi şi dosar prost, nu? Aveam dosar prost, asta am constatat-o mai târziu. Bine, mă simţeam şi eu urmărit de însărcinatul cu supravegherea Patriarhiei care era un colonel de securitate. Îi trăgea de limbă pe mai mulţi colegi despre ce fac, ce citesc, ce am mai spus, ce n-am mai spus, dar fapt e că mi-am găsit într-un târziu propriul dosar de urmărire la CNSAS.

Aţi avut surprize majore? Surprize mari nu, în măsura în care am avut 10 turnători pe spinarea mea, dar toţi din mediul în care lucrăm. Niciun prieten din cercul meu personal şi asta m-a bucurat.

Cam mulţi 10. 10 erau, da. Au început urmărirea prin `87, cu numele de obiectiv "Vâlceanu" care era în legătură cu bunicul, şi s-a închis în `90, toamna, cu o notă a unui locotenent colonel care a spus: "Pentru că în ţara noastră au avut loc schimbări majore propunem închiderea..."

Deci în toamna lui `90. Da.

Dar faptele din dosar erau corecte sau înflorite? Erau corecte în sensul că într-adevăr nu-mi ţineam gura, criticam regimul, am refuzat să scriu editoriale de omagiere.

Mulţi se înghesuiau să facă asta. Nu, nu, nu... Erau reviste teologice totuşi, dar erau acolo 2 pagini de tribut. 

Ce mai este în dosar? Ce mai făceaţi? Contacte cu cetăţeni străini. Mergeam la biblioteca franceză, americană... crimele obişnuite pentru suspecţii de serviciu.

Deci după `90 alături de Andrei Pleşu. Cum aţi ajuns la el? Era o lume intelectuală destul de mică, nu ne cunoşteam, dar el auzise de mine, adică ştia cam ce scriam. Am lucrat cu dânsul din ianuarie până în septembrie.

Şi după aia la Paris. Da. După aceea am plecat. În octombrie `90 am ajuns la Paris. Patru ani şi jumătate am fost bursier al statului francez. Evident, m-am şi întreţinut din diverse slujbuliţe pe care le-am avut. În principal, câştigam din scris la Europa Liberă şi la BBC, unde am avut rubrici săptămânale. În anii aceia am fost foarte activ. Dar am avut şi mici slujbe din astea în sistemul cultural, am fost paznic la Notre Dame, sus în turn...

Cât timp? Câteva luni.

Şi de noapte, sau de zi? De zi, eram...

Dar cum aţi ajuns acolo paznic la Notre Dame?La Casa Naţională pentru monumentele istorice din Franţa lucra o româncă şi se angajau stagiari, studenţi. Era o plată mizerabilă, dar...

Şi dumneavoastră aţi optat pentru Notre Dame, sau... Nu. S-a întâmplat că acolo aveau liber. Am fost şi vânzător într-o librărie de artă de lux lângă hotelul Bristol, am văzut acolo tot felul de bogătaşi care cumpărau Catalogues Raisonnés ale marilor artişti. Era foarte interesant, dar şi acolo era o româncă directoare şi m-a alungat după câteva luni. Învăţam, s-a văzut în pericol şi îşi imagina că vreau să îi iau locul. 

Deci ajungem prin `94-`95. Aţi avut o situaţie grea materială? Nu. Fiind foarte activ, aveam pe lună cam 1000 de euro de azi. 

Hai să zicem în franci francezi.În franci francezi erau 5000 de franci, dar mai câştigam de la radiouri - scriam non stop...

Eraţi căsătorit? Acolo m-am căsătorit, la Paris.

Cum aţi cunoscut-o pe soţie? Ne ştiam deja din Bucureşti, dinainte, ea lucra la secţia romană a BBC, la Londra şi îmi ascultă fermecată contribuţiile (zâmbeşte) aşa încât...

În ce perioadă a lucrat la BBC? Între `88 şi `91.

Dar în `88... Da, plecase din ţară la mama ei care se stabilise în Grecia.

Şi după căsătorie a mai lucrat la BBC? După aceea a lucrat la RFI, la Paris, apoi la Europa Liberă, la Bucureşti când ne-am întors.

Aşa, deci ajungem prin anul `95. Aţi luat doctoratul.În `95 m-am întors, eram unul dintre primii români care reveneau la tradiţia interbelică, cu studii în universităţi mari. Atunci am atras atenţia, toată lumea se uita la mine - uite ăsta are doctorat la Sorbona.

Puteaţi să nu vă întoarceţi? Puteam, sigur, dar mi s-a părut absurd să rămân în Occident după ce ne-am câştigat libertatea şi după ce ne-am luat ţara înapoi… într-un fel. 

Ce subiect a avut lucrarea? Un subiect foarte specializat: "Regimul sociocultural al râsului în patristica greacă". A apărut şi la Paris cartea la o mare editură.

Un titlu şocant pentru... Nu, se intitulează în franceză "Le rire des pères." 

"Des pères" însemnând părinţii... Părinţii bisericii orientale greceşti şi bizantine. Am făcut un efort extraordinar de savuros pentru această teză. Adică am lucrat în 7 biblioteci timp de 4 ani, am stors toate sursele imaginabile, iar teza a luat calificativul maxim după 5 ore şi jumătate de susţinere în sala hărţilor la Sorbona cu Jacques le Goff în comisie, cel mai mare istoric în viaţă al Europei medievale. Şi el studiase râsul în Occidentul Latin şi l-a interesat foarte mult voleul ăsta răsăritean. M-am întors în ţară. Sorin Dumitrescu, pictorul, îşi făcuse Editura Anastasia şi m-a chemat să fiu redactor şef la această editură. Am lucrat vreun an şi jumătate scoţând foarte multe cărţi. După ce s-a produs alternanţa, în 1997 am lucrat la TVR la Viaţa Spirituală...

Adică după ce Convenţia a venit la putere. Da. Fusese Bedros Horasangian numit acolo, şi el mă ştia, îmi făcuse nişte recenzii la primele două-trei cărţi şi m-a chemat la Viaţa Spirituală unde am stat vreo 7 luni. După aceea, am fost recomandat pentru un post în ministerul de externe. Căutau şi ei noi figuri şi, dată fiind formarea mea, au zis: uite, tipul ăsta e bun pentru Vatican. Aşa încât am sărit din geacă de blugi direct în frac, ca să-mi prezint scrisorile de acreditare. Eram cel mai tânăr ambasador, aveam 34 de ani. La Vatican a fost o experienţă formidabilă, pentru că au cea mai veche şcoală de diplomaţie din lume. Se cheamă Academia Ecleziastică, pentru formarea nunţiilor apostolici. Au şi un serviciu diplomatic global extraordinar de bine rodat, de eficient aşa încât experienţa respectivă mi-a prins foarte bine. Ion Iliescu m-a considerat "vinovat" de vizita Papei în România

Cât timp aţi stat acolo? Trei ani şi jumătate. O misiune durează în principiu patru ani, dar Ion Iliescu m-a considerat "vinovat" de vizită Papei în România care adusese, credea el, Convenţiei Democratice, nu României, "oarece" prestigiu...

Da, interesant... Şi m-au rechemat cu titlul ăsta de sancţiune politică, da.

Şi după aceea? Între timp eu îmi dădusem examenul de admitere în MAE, aveam raporturi de muncă cu MAE, nu mă puteau da afară şi din MAE. Am rămas, şi cred că mai marii pesedişti ai vremii au înţeles că totuşi s-a făcut o eroare cu rechemarea mea brutală înainte de termen. Şi la Vatican a fost luată foarte prost decizia asta, a fost percepută negativ.

Rechemarea dumneavoastră? Da, da. Categoric. Ştiu că "anumiţi prieteni" i-au arătat preşedintelui Iliescu o listă cu ambasadori numiţi de Convenţia Democratică şi au fost cu toţii rechemaţi.

Deci a urmat Lisabona, apoi Paris, nu? Am lucrat câţiva ani în Centrală. A urmat Lisabona. După Lisabona am fost secretar de stat.

Cine era ministru?Mihai Răzvan Ungureanu, care e un prieten şi fost coleg de promoţie la New Europe Colege, pentru că am uitat să vă spun că am făcut şi un an post doctoral la Colegiul Noua Europă.

Cum v-aţi hotărât să intraţi în politică? Sunt de 15 ani de diplomaţie. După ce am fost secretar de stat, am mers la Cotroceni -consilier prezidenţial...

Deja asta pot să consider că este o intrare în politică. Nu mi-am ascuns niciodată opţiunile. Am fost din motive evidente anticomunist, iar din motive filozofice, doctrinare, creştin-democrat. Am descoperit democraţia creştină la Vatican, unde am intrat în contact cu textele fondatoare ale doctrinei sociale a Bisericii Catolice, am înţeles ce a însemnat democraţia creştină pentru Europa postbelică: pe ea s-a bazat prosperitatea Germaniei şi a atâtor alte state. Şi astăzi sunt la fel de convins că este calea de mijloc între socialism şi liberalismul extrem, singura care poate să ducă şi la libertate de întreprindere, şi la solidaritate, şi la autonomia comunităţilor locale. Este o sinteză între cultul libertăţii şi cel al solidarităţii, dar care nu îngrădeşte persoana umană.

Cum aţi ajuns la Cotroceni?Destul de simplu, ca să spun aşa. Eram secretar de stat, premierul de atunci, Tăriceanu, a hotărât o restructurare a secretarilor de stat, iar eu, nefiind afiliat vreunui partid, am fost scos, tocmai pentru că eram mâna dreaptă a lui Mihai Răzvan Ungureanu. După câteva luni a plecat şi el.

Şi totuşi cine v-a adus la Cotroceni, pentru că de aici până la a fi consilier este un drum destul de lung. Interacţionasem cu preşedintele ca secretar de stat. Conform cutumei, acesta îl însoţeşte în anumite voiaje oficiale unde ministrul nu vine, sau nu e cazul să vină şi ne ştiam deci din exerciţiul mandatului meu ca secretar de stat. Dar cred că reputaţia mea ca intelectual precedase cariera diplomatică, se consolidase de-a lungul ei şi-mi aparţinea independent de aceste poziţii în administraţie.

Şi la Cotroceni cât timp aţi stat?Am stat cam un an şi un pic, trecând însă şi prin psihodrama suspendării, un moment extrem de traumatic, pentru că în momentul în care lucrezi cu şeful statului te impregnezi de legitimitatea pe care i-o dă votul. Este fantastic să lucrezi cu un om care a fost ales de o majoritate a naţiunii tale. Şi am luat-o ca pe o lovitură de stat parlamentară. Am simţit-o în plex ca pe o răsturnare a ceea ce votasem eu şi a ceea ce decisese jocul democratic, ne place sau nu ne place. A fost o experienţă foarte dură la acel sediu de campanie pe Strada Galaţi...

Dar alţi consilieri jucau ping-pong, ne-a povestit domnul Lăzăroiu. Dumneavoastră nu? Nu, am fost zilnic acolo ca la serviciu, deşi mi-am luat concediu fără plată de la Administraţia Prezidenţială.

Dar de ce aţi plecat de la Cotroceni? Când m-am dus acolo i-am spus domnului Preşedinte că sunt ataşat de diplomaţie şi că îmi doresc totuşi să rămân în cariera diplomatică şi ţin minte şi cuvintele prin care mi-a răspuns: eu nu leg pe nimeni de scaun. În momentul în care s-a ales Sarkozy chiar era nevoie de un ambasador care să aibă încrederea preşedintelui şi care să deschidă un nou capitol bilateral. În acei doi ani la Paris, România şi Franţa au încheiat parteneriatul strategic, Sarkozy a făcut o vizită la Bucureşti, preşedintele nostru a avut o vizită foarte bună la Paris, cu creşterea semnificativă a volumului de schimburi comerciale şi de investiţii franceze în România. Deci au fost 2 ani şi jumătate faşti.

S-a tot speculat acum că preşedintele Băsescu e certat cu preşedintele Sarkozy. Şefii de stat nu-şi permit să se certe, însă anumite teme au încordat relaţia. Ea a revenit la un ton normal. Patrimoniul româno-francez e enorm, are sute de feţe şi de dimensiuni, nu putem să uităm istoria şi nici să alterăm ireversibil o relaţie atât de importantă. Acum Franţa împreună cu Germania sunt alături de noi în problema aderării la Schengen şi lucrăm pentru a-i convinge pe ultimii intransigenţi, olandezii. TURUL DOI AL ALEGERILOR PREZIDENŢIALE

Misterul votului de la Paris

Eram curios, s-a tot spus vizavi de ultimele alegeri, când eraţi ambasador în Franţa, s-au calculat nu ştiu câte voturi pe secundă. Păi ăştia toţi sunt nişte matematicieni eşuaţi. Au făcut calculul pe o singură ştampilă, dar erau cinci. Suntem ca la Radio Erevan. La referendumul pentru suspendarea preşedintelui, la Paris, unde era ambasador un fost consilier de politică externă a lui Adrian Năstase s-a votat cu o frecvenţă mai mare decât la turul doi al alegerilor prezidenţiale, pe când eram eu ambasador.

Aceeaşi procedură? A fost referendum, deci tot...

Mai simplă procedură. Poate un pic mai simplă, dar...

Şi câţi oameni au fost? La turul 2, aproximativ 3700 de alegători în 14 ore. În mai 2007, la suspendare, în doar 12 ore, au votat 3500 de persoane, deci s-a înregistrat o medie de vot mai ridicată decât în 2009. Eu cred că USL-ul nu a digerat nici astăzi rezultatul alegerilor din 2009. E sub o traumă şi caută o explicaţie, chiar şi iraţională, de natură mistică. S-a vorbit de flacăra violet, pentru a explica cum de totuşi nu le-a ieşit în ciuda atâtor eforturi conjugate, multe murdare sau subterane. Au inventat şi această legendă. Eu l-am dat în judecată de curând pe un politician care şi în scris m-a acuzat de fraudă la votul de la Paris. Şi sper ca justiţia să-mi dea dreptate, adică să demonstreze că această acuzaţie este calomnioasă. "Am fost ministru înainte de a fi membru de partid"

Deci preşedintele Băsescu a câştigat al doilea mandat şi v-a chemat ca ministru de Externe? A venit semnalul prin Guvern, dar n-am nicio îndoială că decizia a fost validată cu preşedintele, care mi-a acordat această încredere într-o perioadă de mare turbulenţă internaţională. E o mare răspundere să faci faţa atâtor certitudini care se prăbuşesc în plan internaţional, atâtor organizaţii care nu-şi mai găsesc busola, atâtor comportamente la nivel statal care nu mai respectă regulile stabilite.

În timpul ăsta ca ministru de Externe în viaţa dumneavoastră a intervenit PDL-ul? Eu mi-am dorit să intru în politică, socotesc că o schimbare în clasa politică, o schimbare de standard, de experienţă, de program e necesară şi aşteptată de foarte mulţi români. Astfel încât m-am bucurat de un singur lucru: că am ajuns ministru înainte de a intra în partid, nu pentru că am intrat în partid. Şi asta face o diferenţă totuşi. Intrând în partid, am făcut-o cu toată convingerea că nu partidul m-a făcut om, cum se zice. Simţeam că se poate aduce un aer nou şi că pot contribui la o mai bună chimie între elita politică naţională şi interlocutorii noştri din UE. Sunt însă recunoscător colegilor din PDL pentru că, deşi abia intrasem în partid, m-a susţinut cu forţă. Partidul în ansamblu şi reprezentanţii săi la Convenţia Naţională din mai au avut curajul de a aduce în prim plan, în noul Birou Politic Naţional, o serie întreagă de figuri noi. Eu eram cel mai nou venit şi socotesc că astăzi am instrumentele pentru o construcţie politică solidă, în interiorul partidului şi pentru o dreaptă cât mai reprezentativă pentru clasa de mijloc. OBIECTIV

Relaţia cu Statele Unite ale Americii este la un vârf istoric Consideraţi că v-aţi îndeplinit obiectivele ca ministru de Externe de când ocupaţi funcţia asta? Eu mi-am propus să contribui la creşterea profilului nostru ca actor regional. Şi cred că, în mare măsură, într-un context internaţional complicat, am reuşit. Am trecut cu Republica Moldova, din ipostaza de vecin detestat, din faza de expulzare a ambasadorului României la Chişinău, într-un stadiu în care interacţiunea e mult mai bogată, iar prezenţa noastră instituţională în ţara vecina e mult mai puternică. Adică am deschis două consulate generale, la Cahul şi Bălţi, Institutul Cultural de la Chişinău, biroul consular de la Ungheni, avem un plan bilateral de acţiuni în care intră şi energia, interconectarea reţelelor electrice şi de gaz, transferurile de asistenţă... Dar am reuşit şi altceva: să credibilizăm în UE acţiunea României faţă de Republica Moldova, inclusiv în contextul politicii de vecinătate în est. Când auzeau de România, unii dintre partenerii noştri spuneau acum 2-3 ani: aveţi o agendă ascunsă, ne încurcaţi şi mai bine acţionăm fără voi. Aşa stăteau lucrurile. Acum co-prezidez, împreună cu ministrul francez de externe, un grup de prieteni ai Moldovei în UE care a avut 4 întâlniri. A treia a adus la Chişinău, în septembrie 2010, nouă miniştri de Externe din statele membre.

Eu am lucrat la Chişinău, am făcut nişte publicaţii şi am observant că noi, bucureştenii mai ales, suntem urâţi de cetăţenii Chişinăului şi nu ştiu de ce. Eu nu pot să mi-o explic, pentru că noi toţi ne-am dus acolo cu bună credinţă, emoţionaţi. De ce ne privesc ei cu ostilitate?Este puterea propagandei antiromâneşti din perioada sovietică şi faptul că odată cu destrămarea URSS şi obţinerea independenţei încearcă să-şi construiască în primul rând propria identitate. De aici succesul moldovenismului ca ideologie oficială mulţi ani. Totodată, nu trebuie să ignorăm faptul că e un stat multietnic, multilingvistic. Este evident că magnetul european poate să transforme percepţia asupra României. Dacă România apare ca principal facilitator al Republicii Moldova spre UE, atunci şi comunităţile rusească, ucraineană, bulgară, cea găgăuză sau alţi cetăţeni care nu sunt de etnie română şi nu vorbesc româneşte pot vedea România cu alţi ochi.

Sunt şanse să se desfiinţeze vizele? Dialogul pentru facilitarea vizelor e în curs, depinde însă de ce livrează ei în materie de reforme interne. De aceea, e foarte important să menţină forţele prodemocratice, proeuropene la putere, dar să şi implementeze reforme. Începusem un tur regional. Ucraina. Ne expulzam reciproc diplomaţi, n-au mai avut loc contacte de trei, patru ani. Noi avem acolo o jumătate de milion de români. Cum le putem îmbunătăţi viaţa dacă relaţia bilaterală e proastă? Şi am reuşit s-o aducem pe o cale mult mai bună după demersuri mai puţin mediatizate. Ministrul Konstiantin Grîşcenko a făcut o vizită substanţială la Bucureşti, urmează să semnăm câteva acorduri pentru a completa cadrul juridic bilateral, din păcate nemodernizat, şi acuma ne sunăm la telefon cu ministrul ucrainian de Externe.

Ruseşte nu ştiţi. Nu, vorbim engleză, dar oricum relaţia s-a ameliorat şi ne propunem să cooperăm şi regional, şi în raport cu Republica Moldova şi zona Mării Negre...

Deci este un mare pas înainte. Relaţia a fost ostilă, chiar mai mult... Era o ostilitate declarată şi permanentă, da, la care poate că n-am ştiut să răspundem cu destulă supleţe ca să întoarcem jocul, ignorând că Ucraina e interesată de perspectiva europeană şi are în România şi în Polonia doi parteneri care o pot într-adevăr ajuta să rămână pe această orbită. Cu Turcia suntem la un pas de formalizarea parteneriatului strategic, care presupune cogestiunea diplomatică a unor probleme regionale care ne interesează, nemaivorbind de substanţă economică a relaţiei.

De partea cealaltă, în Europa Centrală, conlucrăm foarte strâns cu Polonia, am încheiat un parteneriat strategic. Totodată, suntem din ce în ce mai activi, împreună cu polonezii şi suedezii, în Parteneriatul Estic. Asta iarăşi a crescut profilul regional al României.

Cu Bulgaria am avut recent prima şedinţă comună de guvern. Ştiţi că nici relaţiile cu Bulgaria nu erau foarte bune... Dialogul politic la toate nivelurile este bun, avem creştere şi chiar întrepătrunderea celor două economii.

Strategia Dunării este un subiect iniţiat de România cu Austria. Am depus eforturile diplomatice până la adoptarea ei sub preşedinţia ungară. Şi asta ne va ajuta, împreună cu celelalte state riverane, să transformăm Dunărea în coloana vertebrală a unor regiuni economice central europene.

Cu Ungaria avem o relaţie excelentă, susţinută nu doar cu argumentul că UDMR e în coaliţie. N-au reuşit cei care, prin diverse provocări, au vrut să strice dialogul bun cu Budapesta. Pentru că, în fond, reconcilierea romano-ungară este valoare adăugată pentru toată regiunea şi credibilizează noile state membre, nu e doar o chestie între Budapesta şi Bucureşti. În fine, am fost atlantişti consecvenţi - iar aici e marele merit al preşedintelui Băsescu - şi am reuşit să semnăm acordul pentru amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice în cadrul unei vizite extrem de substanţiale la Washington.

Ne puteţi spune ceva din culisele acestei vizite surprinzătoare? Toată lumea spunea că nu va merge, că dacă o să meargă nu-l primeşte, că dacă îl primeşte nu-l primeşte în birou, că dacă stă în birou nu-şi face poză cu el şi aşa mai departe. Daţi-ne un amănunt, ceva ce nu se ştie şi îl puteţi da din pregătirea vizitei ăsteia surpriză. A existat doar o discreţie prealabilă, tipică demersurilor diplomatice, care nu se fac cu presa în sală, ci pe canale diplomatice, despre asta e vorba. Toată agenda vizitei şi mai ales semnarea au fost convenite cu luni înainte, era vorba doar de fixarea unei date. Relaţia cu SUA este, evident, la un vârf istoric.

Dar relaţia cu statele membre UE? Am avut vizite de substanţă, declaraţii comune cu toţi omologii mei cât se poate de grăitoare despre respectul lor faţă de rolul României în UE şi în regiune. Cel mai recent exemplu este vizita de două zile la Berlin. Cu Franţa avem un dialog foarte bun, ultima dată l-am văzut pe omologul meu acum trei săptămâni la Bordeaux, unde a făcut ca primar al oraşului o invitaţie către miniştrii de externe afiliaţi Partidului Popular European. Am fost 10-12 miniştri de externe într-un seminar care să predefinească poziţii ale PPE pe chestiuni de vecinătate a Europei şi ne-am regăsit foarte bine. De altfel îl cunoşteam pe domnul Juppé de când am fost ambasador în Franţa şi i-am făcut o primă vizită tot la Bordeaux unde m-a primit foarte bine. Am o mare admiraţie pentru el ca personalitate. Am fost la Londra, am fost în toate marile capitale, la Madrid, la Lisabona, am fost în Balcanii Occidentali, m-am dus cu omologul sârb pentru prima dată în Valea Timocului, am făcut vizite la toţi partenerii strategici asiatici. La trei săptămâni după ce am participat la Forumul Alianţei Civilizaţiilor la Rio ministrul de Externe al Braziliei a venit pentru prima dată în România în 82 de ani de relaţii diplomatice. Forumul economic cu statele din Golf…. 

A fost acum câteva luni. Deja pregătim a doua ediţie la Abu Dhabi.

Relaţia cu Hillary Clinton, cu SUA? Ne-am întâlnit în context NATO, am făcut o primă vizită bilaterală anul trecut la Washington, contactul a fost foarte bun, dialogul excelent, şi ultima dată, la semnarea acordului, iarăşi am avut un schimb de vederi asupra relaţiei bilaterale şi a temelor comune.

Cum îi spuneţi, Hillary? Am văzut chestia asta, ca dovadă că sunt foarte mulţi comentatori provinciali, rudimentari, care ignoră nişte reguli deşi îşi dau aere de analişti pe politică exernă. Miniştrii de Externe din regiunea euroatlantică se tutuiesc, îşi spun pe numele mic, deci asta e o cutumă. Sigur că-i spun în franceză lui Alain Juppé: "Alain, vous savez...", cu o formula intermediară de politeţe. Să nu uităm că, în engleză, "you" e în primul rând pronumele de politeţe - cel de familiaritate era "thou", dispărut azi. Revedeţi filmul conferinţei comune de presă după semnare. Doamna Clinton mi-a spus "dear Theodore" la început, şi ar fi fost provincial şi crispat că dânsa să-mi spună "dear Theodore" în public, iar eu să-i spun "Madam Secretary". Deci asta e, foarte mulţi nu par să înţeleagă că am intrat în UE şi în NATO şi pretind de la ministrul de Externe al României să se comporte ca şi cum am fi stat candidat, nu membru.

Fiecare om are o serie de probleme de rezolvat. Să zicem că ar mai exista Samantha (dacă ţineţi minte, făcea vrăji), ce aţi vrea, ca şef al diplomaţiei române, ca om politic, în general, să se rezolve? Primele trei. Primul lucru pe care mi-l doresc este că măcar cu titlu de excepţie să se poată organiza concursuri noi de admitere în MAE pentru că rămânem fără resurse umane prin pensionări, prin restructurări şi avem nevoie de generaţia care să asigure schimbul, avem arii pe care în câţiva ani nu vom mai avea experţi, zone geografice importante. Iar aceşti experţi se pregătesc în timp. 

Şi de ce nu se organizează?Din motive de austeritate, criză... e această ordonanţă care blochează noile angajări în toate ministerele din România. Acest lucru e vital necesar, am mai spus public. Sigur că, pe de altă parte, am gestionat în aceşti aproape 2 ani diplomaţia românească cu resurse de austeritate şi suntem la foc mic cu nişte mijloace materiale cu care e destul de greu să întreţii sistemul. Toate ambasadele trebuie reparate, parcul auto e îngheţat, n-am mai cumpărat maşini de 2-3 ani. Situaţia din punctul de vedere al infrastructurii diplomatice nu e grozavă.

Care ar mai fi altă problemă pe care visaţi dumneavoastră să o rezolvaţi? O problemă de atitudine a clasei politice. S-a transferat energia negativă a competiţiei interne asupra temelor de politică externă. Şi asta slăbeşte poziţiile României.

Deocamdată văd că s-a transformat în mahala, că am citit că staţi dumneavoastră în casa lui Titulescu ...Asta nici măcar mahala nu e, e vorba de o dezinformare crasă şi am şi făcut o reclamaţie la CNA în acest sens. Nu ştiu dacă m-am făcut bine înţeles, una este dacă domnul Adrian Năstase scrie pe blogul personal ceva şi eu îi dau o replică pe o chestiune de politica internă, e normal. Dar că opoziţia atacă toate acţiunile de politică externă ale ministrului de Externe, doar pentru că face parte dintr-un partid, nu e normal. Nu s-a întâmplat în trecut ca o moţiune simplă să fie depusă împotriva ministrului de Externe. Politica internă e un capitol, în politica externă avem interese naţionale de apărat. Mi-aş dori foarte mult ca partidele parlamentare de orice culoare şi indiferent dacă sunt astăzi la putere sau în opoziţie să revină la această obligaţie de a sprijini demersurile externe ale României.

Şi a treia? Succesul dreptei unite la alegerile din 2012, pentru a putea continua ce am început, adică reforma ţării şi închiderea definitivă a capitolului tranziţiei de la statul de non-drept la statul de drept.

Mulţi oameni aşteaptă, având în vedere anvergura dumneavoastră culturală, experienţa, să ajungeţi din ce în ce mai mult în prim planul politicii romaneşti. Cred că trebuie să acumulez experienţă nemijlocită ca politician, vreau să-mi păstrez valorile, vreau să marchez diferenţa, chiar dacă aş pierde în imediat, pentru că nu mă interesează să devin o parte a sistemului pe care prin intrarea mea în politică încerc să-l corectez. Nu vreau să iau forma vasului şi să mă contaminez cu practicile şi mentalitatea dominante. Ştiu că n-am ales calea cea mai simplă, dar sunt convins că în societatea românească există destui oameni lucizi care vor altceva şi care ar putea să vadă în politicieni de felul meu o încarnare posibilă a acestui altceva.