Azi se pot observa lesne încercările salutare de implementare a unor măsuri moderne de igienă în domeniile alimentaţiei publice şi ale sănătăţii – cu precădere cele funcţionând în regim privat - în dorinţa unor prestaţii fără cusur pentru beneficiarii acestora. Din păcate, adesea bunele intenţii obosesc repejor, împotmolite în vechea meteahnă românească „las’ că merge si aşa!”.
Deşi, de prin anii ’50 si până pe la jumatea deceniului următor, regimul stalinist de democraţie populară „băgase” deja pe piaţă diverse produse autohtone de întreţinere a igienei corporale şi a gospodăriei, despre existenţa hârtiei igienice încă nu se cunoştea mai nimic în România. Ca atare, populaţia manifesta un interes major pentru „citirea” presei centrale de partid, tipărită pe o hârtie acceptabilă la „utilizare”! Situaţia hârtiilor s-a reglementat treptat până pe la începutul anilor ’70. Indiscutabil că, în cei 40 de ani de totalitarism, industrializarea forţată şi atragerea tinerimii de la sate spre oraşele mari - aflate în plină expansiune - a redus semnificativ numărul celor care mai folosesc încă „umblătorile” ascunse în fundul curţilor, în zone rurale mai greu accesibile şi periferiile orăşeneşti neglijate, unde nu au pătruns în gospodării instalaţiile de canalizare şi apa curentă. Adică, civilizaţia!
Urmare a evenimentelor sângeroase din decembrie 1989, România a fost adoptată ca parte integrantă a Uniunii Europene şi apoi membru deplin al NATO. Românii au început să circule nestingheriţi prin lumea civilizată, să muncească acolo şi au realizat, sub influenţa occidentală, că şi în ţara lor trebuie luate anumite măsuri esenţiale în vederea asigurării igienei necesare protejării sănătăţii populaţiei. Aşa s-a răspândit, în diferitele domenii productive, comerciale sau de sănătate, folosirea instrumentelor şi a unor echipamente uzuale de unică folosinţă, cum ar fi, spre exemplu, seringile medicinale, măştile ieftine antipoluare, finele mănuşi protectoare din plastic şi multe altele. S-au întâmplat destule cazuri, mai ales în etapele de început, când, multe dintre aceste materiale, deşi proiectate pentru unică folosinţă, au fost refolosite de multe ori, în dauna sănătăţii pacienţilor/ consumatorilor şi, uneori, chiar a utilizatorilor. De regulă, din sărăcie şi uneori cu bună ştiinţă – mai ales în mediile bugetare de stat – în speranţa paguboasă, şmecherească, că „ar merge şi aşa”. În ciuda unor factori decizionali cunoscuţi, care au tot încercat să muşamalizeze stângaci tragedia intraspitalicească, datorită jurnaliştilor de investigaţie din mass-media a fost făcută publică proliferarea infecţiilor nosocomiale în unele stabilimente de sănătate din proprietatea statului, drept urmare a managementului deficitar, a penuriei, corupţiei, furtişagurilor mărunte şi încălcării conştiente a normelor interne de disciplină şi de păstrare a curăţeniei, deja pe larg dezbătute. Chiar, cât o mai ţine „Las’ că merge si aşa!”?
Recomandările noastre
