Sursa foto: Arhiva EVZ Cenzura se definește drept controlul exercitat de autoritatea publică asupra mijloacelor de informare, textelor scrise, spectacolelor etc., prin care se limitează libertatea de expresie și accesul la informație. Obiectivul, declarat în majoritatea cazurilor, este legat de supravegherea, controlul și menținerea ordinii sociale și politice, a climatului religios și a moralității în societate. În schimb, autocenzura este actul intenționat și voluntar prin care se ascund și se omit informații sau comentarii fără a exista obstacole de vreun fel, presiuni externe sau bariere formale.
Autocenzura nu este declarată sau vizibilă. Poate fi oriunde. Nu vorbește și nu face zgomot.
Autocenzura lui ... George Orwell
În modul de gândire al unui intelectual există un conflict care-i caracterizează orice ieșire publică. De o parte este dorința de a exprima adevărul - chiar prin sfidarea convențiilor existente în societate - și de a aduce la lumină nedreptatea, frauda sau minciuna. De cealaltă parte, este teama de a fi ostracizat post-factum, de a pierde respectul propriilor colegi și prieteni și de a fi etichetat drept eretic. Așa s-a întâmplat, de exemplu, cu George Orwell - Eric Blair pe numele său adevărat - după publicarea nuvelei distopice ,,Ferma animalelor’’, o critică pseudo-voalată despre tranziția în Uniunea Sovietică, de la revoluție la perioada stalinistă.
Ne puteți urmări și pe Google News
Comunitatea intelectuală britanică a interpretat-o și într-o altă cheie, considerându-o un afront mascat la adresa elitei dominante, intelectuală și chiar politică. Nu mai era vorba doar de Uniunea Sovietică și de regimul de la Moscova, ci de cei care dirijau societatea în general, inclusiv cea britanică. Nu a vorbit nimeni de cenzură, însă modul cum s-au desfășurat lucrurile arăta că aceasta exista însă era invizibilă, insidioasă, silențioasă.
Ideile critice la adresa lui Orwell s-au răspândit ,,spontan’’, fără a se organiza o campanie în acest sens. În mediul condeierilor britanici și în cel academic nu se dorea prietenia unuia care luase un drum greșit, împotriva curentului. În plus, deși antistalinist, Orwell era o persoană cu vederi de stânga. Stânga clasică - după ,,modelul’’ Panait Istrati - nu cea prosovietică. Și totuși, s-a autocenzurat, dar parțial, iar detractorii săi n-au știut.
În 1971 a fost descoperită prefața pe care o scrisese pentru prima ediție a cărții, exclusă chiar de autor din text înaintea publicării. Citez doar un pasaj care evidențiază faptul că ,,tiparul orwellian’’ se putea aplica și în unele state occidentale. ,,În această țară, lașitatea intelectuală este cel mai mare dușman pe care un scriitor ar putea să-l aibă, iar acest lucru nu este analizat cum trebuie’’.
Frica păzește livada...adevărului
Cunosc ziariști din Occident - din statele în care am lucrat perioade mai lungi, Franța, Italia, Spania - care de multe ori nu scriu ceea ce gândesc, nu doar pentru că n-ar fi politically correct, ci pentru că efectiv le este teamă. Am cunoscut, de asemenea, cercetători, medici, avocați care consideră - de exemplu - că există diferențe biologice clare între femei și bărbați. iar sexul nu este o construcție socială sau culturală. Nu o spun deschis pentru că se tem de reacția celor care susțin contrariul. Și care nu sunt puțini.
Chiar unor politicieni importanți le este teamă să combată direct curentele de stânga, post-comuniste, care ne îndeamnă să deschidem larg porțile imigranților ce asaltează Europa în număr tot mai mare. Rezultatul cercetărilor în unele domenii importante, dar sensibile, ale istoriei - colonialismul, cruciadele, inchiziția, imperialismul, chiar comunismul - sunt prezentate ,,cu grijă’’ și comentate în cercuri restrânse, sotto voce. Toate acestea sunt expresii ale autocenzurii ,,moderne’’
Dacă aruncăm o privire peste Atlantic, observăm un întreg proces de anulare a unor importante componente ale culturii americane. Critica adusă unor personalități din istoria Statelor Unite a devenit stindardul de luptă al reprezentanților noilor curente culturale. Intenția nedisimulată a acestora este legată acum de ,,exportul’’ ideilor de acest tip, dincoace de ocean. În plus, după exemplul luat din politica unor guverne, asistăm la un asediu al iliberalismului media - care, de fațadă, se prezintă superliberal și superdemocratic - asupra vechiului liberalism al presei. Treptat, asediatorii își propagă noua religie în instituțiile care asigură pluralismul culturii și al opiniilor.
Autocenzura în societate
În perioada socialismului real, autocenzura funcționa peste tot, chiar și în familie. După ‘89, o scurtă vreme a intrat în regresie pentru ca să se metamorfozeze în ,,autocenzură de tip occidental’’, un mecanism cu ajutorul căruia membrii societății sunt foarte atenți în exprimarea propriilor opinii. În contextul rigid în care trăim, aproape că nu există spațiu pentru puncte de vedere intermediare, iar exprimarea opiniei personale te-ar putea eticheta drept membru al ,,grupului dușman’’. Se materializează aici noțiunea de ,,gândire de grup’’, un fenomen psihologic care - dincolo de orice ingredient ideologic - apare atunci când dorința de armonie a membrilor unei comunități se apropie de limita iraționalului. Adică, mai bine să nu ne certăm decât să spunem adevărul curat...
În altă ordine de idei, autocenzura, prin modul în care funcționează, ne aruncă în brațele acelui ,,politically corect’’ pomenit mai sus, privându-ne de autenticitate în comunicare și împiedicându-ne să înfruntăm direct chestiuni importante din viața noastră. Apare mai ales atunci când subiectele sunt considerate ,,delicate’’. Un exemplu ar fi vaccinurile, apoi războaiele, preferințele politice. Eufemistic vorbind, l’affaire Dreyfus - care a înjumătățit Franța la cumpăna secolelor trecute - s-a propagat, în diferite forme și state, până în zilele noastre.
Adesea, sub eticheta ,,chestiuni delicate’’ se ascund lipsa de maturitate socială și incapacitatea interlocutorilor de a-și recunoaște limitele. Indiferent de motiv, autocenzura din jurul nostru devine un filtru în calea unei bune informări făcându-ne să pierdem din capacitatea de a identifica problemele reale care apar în viața noastră și a comunității. Ca să nu mai vorbim de soluții...
Recomandările noastre
Revista presei
