Titlul mai potrivit ar putea fi „blestemata sete de putere”. Căci cine a avut vreodată durerea de a trece prin Înalta Curte va fi putut constata că, deși clădirea e impunătoare pe dinafară, prin ea cu greu te poți strecura, ferindu-te ori de dulapurile pline cu dosare ori chiar de maldărele de dosare înghesuite pe te miri unde: pe jos, pe lângă pereți, pe dulapuri, pe lângă dulapuri.
În cele câteva săli, extrem de puține, încât îți ajung degetele de la o mână să le contabilizezi, se împarte ceea ce pompos numim „justiția supremă”. De-a valma, judecători, avocați și justițiabili, iar uneori huliții procurori, se înghesuie cu greu prin băncile obosite și jupuite, dorind cu toții parcă să scape cât mai repede din apăsătoarea atmosferă pusă de zidurile din care se aud parcă vaietele atâtor schingiuiți de Poliția Politică. Apăsătoare? Da, căci amprenta Securității comuniste bântuie de mai bine de 30 de ani culoarele Supremei instanțe. Ce grozăvie! Câtă ironie și paradox! Culmea dreptății: să împarți dreptatea supremă din clădirea fostei Securități.
Politica postdecembristă și hatârul făcut unor magistrați a făcut realizabil această cumplită coincidență. Asemeni celor ce au ocupat fostul sediu al Comitetului Central, instaurând imagologic ca victorie proprie asupra comunismului sediul legislativului postrevoluționar, așa și puterea judecătorească a ocupat imagologic sediul fostei Securități ... și a rămas acolo. Și, așa cum noua putere politică a preluat din mers metehnele vechii orânduiri, așa și justiția de tip nou a preluat tarele Poliției Politice. Astfel se explică faptul că, după trei decenii, am ajuns să ne minunăm de protocoale secrete, supravegheri în masă, plicuri galbene, ori abuzuri inimaginabile ce ar face să pălească de invidie pe cei mai cumpliți torționari ai lagărului socialist. Cum altfel am putea să vedem cum înaltul scaun ocupat odinioară marele Andrei Rădulescu este luat azi în stăpânire de un fost simplu judecător de la talpa magistraturii transformat în judecător suprem peste noapte?
Dar, parcă totuși ceea ce vedem acum e mult prea mult, chiar dacă vorba românului e azi mai actuală ca oricând: fie prostul cât de prost, mintea vine după post. Acum avem însă impresia schimbării. Căci, dacă până nu demult nu începea ziua fără o arestare, mai nou, nu începe ziua fără o postare feisbucilistă a vreunui judecător rezistent, fără vreun comentariu violent la adresa politicului din partea vreunui procuror ori fără anunțul unei iminente manifestații pe treptele vreunei instanțe. Totul în numele luptei. Al așa-zisei lupte anticorupție. Asemeni bolșevicilor ce luptau cu clasa burghezo-moșierească, astăzi, vajnicii lor urmași, luptă anticorupție. Și luptă cum știu ei mai bine: cu poalele în cap și învârtind prin aer eșarfa smulsă hoțește de la ochii plânși ai zeiței dreptății. Așezați confortabil cu posteriorul pe talerele justiției, vorba deja celebrei ziceri a fostei eminente Slujiri Anticorupte, din ce în ce mai devoalații proletari ai magistraturii împart din vârful buzelor societatea în buni și în mișei.
Și, desigur, doar ei știu să distingă între aceste categorii: mazilirea unui imaculat cum este Lazăr nu este pe placul lor și le stoarce tuturor lacrimi… de neputință și răsfăț. A venit oare vremea să schimbăm metehnele în mod real? E nevoie oare de demolarea clădirilor pentru destrămarea năravurilor și regăsirea concordiei? Spuneți-ne atunci! Clădirea Bastiliei a căzut dărâmată cu mâinile goale de popor iar majoritatea pietrelor sale au fost folosite pentru a construi un pod peste Sena: Pont de la Concorde.
Recomandările noastre
