În al doilea secol după Hristos, împăratul Hadrian a fondat la Roma, cam pe unde e acum Piazza Venezia, o școală, pe care numit-o Athenaeum. Școala trebuia să promoveze studiile științifice și umaniste prin prelegeri ale învățaților, punînd, așadar, un accent deosebit pe retorică, iar numele mărturisește direct admirația și emulația pe care Atena o stîrnea la Roma. Instituția a avut succes.

În secolul IV, ajunsese la o asemenea dezvoltare încît istoricii de azi o consideră prima universitate a Romei antice. Cînd, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a construit la București clădirea numită Atheneul Român, modelul Athenaeum-ului lui Hadrian era în mintea fondatorilor. Iată ce scrie Alexandru Odobescu în 1888, anul înscris în frontonul de deasupra scenei și știut, de aceea, de toată lumea, ca fiind anul inaugurării Ateneului: ”Uriașul prunc al capitalei noastre, cel botezat în creștet cu îndoit nume - unul luat din clasica antichitate, din cetatea înțeleptei zeițe Athena, și altul, caracterizînd mai cu deosebire scopurile și originile sale cu totul românești - dacă zicem, Atheneul Român, are în sine trăsături care să ne dea dovezi că el este de neam vechi și mare, că e odraslă de străbuni iluștrii, cu care dînsul a și păstrat fericite asemănări.”

Găsesc acest citat pe coperta a patra a unui fermecător album dedicat Ateneului, apărut recent: ”125. Ateneul Român în oglinda istoriei”. Autor îi este reputatul muzicolog Viorel Cosma. Albumul, care cuprinde un text edificator și informat, rod al unei cercetări minuțioase cum nu se prea mai face astăzi, dar și splendide fotografii, este o captivantă istorie a cele mai celebre clădiri culturale a bietei noastre capitale.

Studiind documente și punînd cap la cap mărturii, profesorul Cosma ne oferă, de fapt, o mare poveste ilustrată a culturii noastre. O poveste aproape mitică, pentru că în datele ei esențiale dă seama despre felul în care s-a dezvoltat și se dezvoltă pînă azi cultura română; o poveste inedită, pentru că ample și extrem de interesante episoade ale ei sînt, pentru cei mai mulți dintre noi, necunoscute; o poveste spectaculoasă, pentru că se amestecă, adesea tumultuos, timpuri, mentalități și oameni, bani, orgolii și vise, artă și vorbe, dar și politică de-a noastră; o poveste biblică aproape, pentru că Ateneul a trecut prin clipe de construcție și clipe de degradare, de lux și de pauperitate, de geniu și de mediocritate pernicioasă, ca după Eccleziast.

Iată, de pildă, cum a apărut clădirea și ce explicație are forma ei. Poate veți crede că ea se datorează exclusiv unei gîndiri arhitecturale influențate de modelul antic. Da, doar că parțial. Visul unor entuziaști (Societatea Ateneul Român căuta de cîțiva ani un teren pentru proiectul Ateneului pe care îl avea, deja, schițat) s-a potrivit cu un abandon al unor mondeni. Povestește profesorul Cosma:

”Pe maidanul din grădina Episcopei s-a așezat în 1861, scria Gheorghe Crutzescu, Circul american, cu 27 de artiști și 7 persani. Pasagera informație are, însă, o valoare documentară excepțională, care a scăpat atenției cercetătorilor ce s-au ocupat de construcția Ateneului. Arhitectura circulară, proprie clădirii circurilor clasice din lume, a stat la baza a trei construcții rotunde din piațeta bucureșteană: Circul american (1861), Societatea Ecvestră Română (1874) și Palatul Ateneului Român (1886).

Dacă prima instituție, de nivel mediu ca personal artistic, nu avea de gînd să rămînă vreme îndelungată în București (circurile fiind trupe de turnee transfrontaliere) - întrucît americanii și persanii se aflau, cu certitudine, doar în trecere prin România, evitîndu-se săpături adînci și fundații temeinice din beton armat pentru clădire - în schimb, Societatea Ecvestră Română, condusă de generalul Ioan Em. Florescu, a achiziționat terenul pentru amatorii de hipism, doritori a avea un loc de manej, efectuînd o fundație solidă, rezistentă în timp.

Așa s-a născut ideea unui amfiteatru grandios care să fie circ, manej de călărie, cazino, sală de baluri și serbări hipice (Gh. Crutzescu). Un prestigios comitet de personalități, alcătuit din ministrul Nicolae I. Racoviță (1830 - 1894), maiorul Barbu C. Filitti (1864 - 1918), aghiotant domnesc, care își avea casele chiar în piață, colonelul Eracle Arion (1838 - 1903) și antreprenorul francez Breton - a cumpărat terenul de la Comună și a emis acțiuni pentru 100.000 de lei, spre a finaliza marele amfiteatru. Au început lucrările, cheltuielile fundației au depășit estimările inițiale, iar cînd zidurile au ajuns la înălțimea unui om, paralele s-au terminat și manejul a încremenit.

Zidurile fură lăsate în părăsire și iarba crescu pe aleile grădinii, pustii (Gh. Crutzescu). În acel climat de părăsire a construcției a intervenit salvarea membrilor Societății Ateneului Român, care își căutau locul cel mai potrivit din Capitală pentru viitorul cămin al artelor.” Așadar, circ - manej - cămin al artelor. Incluzînd un moment de lepădare în buruieniș, cum vedem multe în Bucrureștii de azi. Vă las să meditați.

Iarăși, îmi face o mare plăcere să menționez un detaliu care ne arată că nu sîntem cu nimic superiori strămoșilor noștri melomani. În programul serii inaugurale a Ateneului, în 18 martie 1889, orchestra Societății Filarmonice Române, condusă de Eduard Wachmann, a cîntat uvertura ”Egmont” de Beethoven, simfonia a 9-a de Haydn, simfonia a 8-a de Beethoven, ”Dans macabru” de Saint-Saëns și introducerea actului al III-lea din ”Lohengrin”. Un program dens, subliniază Viorel Cosma.

Un program impresionant, aș adăuga eu, avînd în vedere actualitatea sa (Saint-Saëns și Wagner erau, practic, compozitori contemporani pentru un public din 1889, primul avînd 64 de ani, iar cel de-al doilea murind cu 6 ani înainte), dar și diversitatea sa. Cercetînd ziarele vremii, Viorel Cosma ne dă și o veste care ne face să zîmbim: sala de concerte a Ateneului a fost neîncăpătoare încă de la prima seară. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

În orice caz, ”125. Ateneul Român în oglinda istoriei” de Viorel Cosma produce, cu fiecare rînd citit, cu fiecare fotografie văzută, un entuziasm al cunoașterii, o excitațiune a descoperirii multor mistere îndărătul unei aparente familiarități și, mai ales, o tonică deschidere a orizonturilor. Viorel Cosma leagă splendid destinul Ateneului de marile destine ale artiștilor sau directorilor care au slujit arta în dînsul. După ce citești ”125. Ateneul Român în oglinda istoriei”, calci altfel în sălile lui splendide.

* Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.