Maria Pașc: Unde ne aflăm acum?

Mircea Roman: Suntem în atelierul meu, la Combinatul Fondului Plastic, în nordul Bucureștiului, unde ar trebui să fie foarte bine.

Maria Pașc: Și este foarte bine?

Mircea Roman: Este, pentru că există acest atelier în care pot munci, unde mă pot desfășura.

Maria Pașc: Care sunt împrejurările prin care ai obținut acest atelier?

Mircea Roman: Acesta este ultimul meu atelier, de-a lungul timpului am mai avut câteva ateliere, trei în București – pe str. Popa Tatu, în Piața Unirii, pe str. Ștefan Furtună – și două ateliere la Londra, plus un garaj.

Maria Pașc: Ce înseamnă atelierul pentru tine?

Mircea Roman: Ce înseamnă pentru toată lumea: locul unde îți desfășori activitatea! Nu mi se pare un loc așa special, este locul unde lucrez… dacă am lucrat eu și într-un garaj! După ce îl ai, atelierul devine un loc comun, unde lucrezi.

Maria Pașc: Care este povestea atelierului, de aici, de la Combinatul Fondului Plastic?

Mircea Roman: După ce am fost evacuat din atelierul de pe strada Ștefan Furtună, bineînțeles, aveam nevoie de alt spațiu unde să lucrez, așa că am solicitat Uniunii Artiștilor Plastici un atelier. Nu erau ateliere disponibile în Pangratti și nici în altă parte, dar erau spații la combinat; un coleg de-al meu m-a îndrumat spre acesta. Nu arăta așa, nu fusese atelier înainte, dar am investit un pic de muncă și ceva bani și l-am amenajat astfel încât să-l pot folosi. Am zis că dacă o să-l folosesc zece ani, va merita investiția pe care am făcut-o. S-au scurs deja 13 ani, așa că a meritat.

Maria Pașc: Care a fost primul atelier pe care l-ai avut în București, unde a fost?

Mircea Roman: A fost cel de pe strada Popa Tatu. Era un atelier de 4 x 4 mp; acum, când mă gândesc, nici nu-mi vine să cred cât era de mic, dar atunci, mi se părea suficient. Lucrările pentru prima mea expoziție personală le-am făcut acolo. E drept că am spart soba, pentru că nu mai aveam loc de ea din cauza lucrărilor, am mai scos și niște fotolii, dar am făcut toate lucrările mari acolo, în acel atelier, așa mic, cum era!

Maria Pașc: Și ce s-a întâmplat? Cum de ai plecat din atelierul de pe Popa Tatu?

Mircea Roman: Am plecat de acolo într-un atelier din Piața Unirii, pentru că era mult mai mare, avea încălzire centrală și baie. În atelierul din Popa Tatu, nu aveam nimic; doar o chiuvetă și în rest nimic. În atelierul din Unirii, am avut o inundație, foarte mare – cred că prin ’91, eram în al doilea an de stat acolo. Am fost la un film și apoi la fratele meu și, la un moment dat, mă sună vecina să îmi spună că a plouat tare și că a intrat multă apă în atelier. N-am crezut că-i grav, mă gândeam că a intrat niște apă, așa că mi-am văzut liniștit de ale mele, dar, când m-am întors în atelier și am deschis ușa, era plin de apă! … după aia, curățenia. Nu s-au distrus prea multe lucruri, oricum nu aveam foarte multe lucruri în atelier. După ce s-au uscat sculpturile din lemn, m-am apucat să repar ce era de reparat.

Ăsta a fost al doilea atelier, a urmat atelierul de pe str. Ștefan Furtună, care îi aparținea sculptorului Mihai Coșan. După ce a murit, eu mai aveam lucrări, mai lucram acolo și am cerut Uniunii să mil dea mie, dar, normal, nu au vrut: cine sunt eu să solicit atelierul?! Mi-au zis că o să se facă o comisie care o să-l repartizeze cui trebuie. Au vrut să îl dea lui Dinu Rădulescu, dar el l-a refuzat pentru că n-avea încălzire centrală. Atunci, mi l-au dat mie și uite așa am obținut atelierul din strada Ștefan Furtună. Nu l-am folosit prea mult, l-am luat în 1992 și în 1993 am plecat în Anglia.

Maria Pașc: În 1992, ai câștigat Marele Premiu pentru sculptură al Trienalei de la Osaka. De pe urma acestui premiu ați ajuns în Anglia?

Mircea Roman: Da, m-au întrebat cei de la Ministerul Culturii dacă vreau să aplic la Bursa Delfina Studios; eu i-am întrebat: „Păi de ce eu.?”, „Păi tu ai bani” – mi-au răspuns. Pentru a aplica la această bursă, în afară de casă și de atelier mai trebuiau acoperite niște costuri: materiale, întreținere, transport.

Maria Pașc: În toamna anului 1993 ai ajuns la Londra. Care a fost prima impresie?

Mircea Roman: Când am ajuns, nu mi s-a părut mare lucru; asta, pentru că am mers pe dedesubt, cu metroul, am ieșit în Stratford, era cam prăpădit cartierul pe atunci, acum s-a înnoit, este interesant, dar cam mic. După o săptămână de stat în Stratford, a trebuit să merg în oraș să rezolv cu viza de ședere și cu actul de identitate, în zona Central Park. Când am ieșit din metrou, mi-am zis: „Opa, Londra e altfel!”. Și după aia am început să merg în oraș să văd și să cunosc. Este un oraș absolut extraordinar!

Maria Pașc: Ai început prin a vizita galerii de artă, muzee?

Mircea Roman: Încet, încet, am început să merg la galerii, muzee. În primă fază, mai puțin, pentru că îmi petreceam mai toată ziua în atelier, lucrând; nu cunoșteam pe nimeni şi nu aveam altceva de făcut decât să lucrez. Mergeam la atelier de dimineață și lucram până noaptea târziu.

Maria Pașc: Unde era atelierul și cum arăta?

Mircea Roman: Era în Stratford, într-o fabrică. Pe un etaj întreg, erau numai ateliere; eram 15-20 de artiști acolo, dintre care patru veniți cu bursă, restul își închiriau spații. Celălalt etaj era fabrică de textile. Casa unde stăteam era în același cartier, la câteva străzi. Mergeam pe jos de la atelier până acasă.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE