Un bloc aflat pe un colț al Pieței în care veghează cu mândrie statuia marelui liberal Kogălniceanu, o scară de bloc unde nu ai bănui că se află altceva decât spații locative pentru cetățenii Bucureștiului, un interfon la care te anunți, un lift uzat de vremuri care duce până la cel de-al șaselea etaj, apoi șaisprezece trepte de urcat, la capătul cărora Mihai Sârbulescu își întâmpină în prag vizitatorii fără să mai aștepte ca aceștia să-i bată la ușă.

Luăm loc, Mihai se așază în fotoliul lui...

 

Maria Pașc: Ce este un atelier?

 

Mihai Sârbulescu:    În atelier vezi artistul, îi vezi pictura. Dar vezi mai ales omul. Cum îşi gospodăreşte el locul. În atelier îmi compun viaţa în jurul şevaletului. Unii artişti mai şi dorm la atelier, cum fac şi eu de multe ori, fiindcă lucrez şi noaptea. În atelier se strâng fel de fel de lucruşoare care caracterizează omul. Nu doar pictura lui îl face deosebit de pictura altuia, ci el însuşi, omul, e altul: unul mai ordonat, altul mai dezordonat, unul are mai multe culori, altul are mai puține şi aşa mai departe. Cred că viaţa mea se vede cel mai bine în atelier. Viaţa, nu doar pictura.

 

Maria Pașc: Ce însemnătate are atelierul?

 

Mihai Sârbulescu:  Pentru mine, atelierul este un bârlog, precum cel al ursului. Mă ascund în atelier şi rămân singur cu pictura. Stăm faţă în faţă. Ea se uită la mine, eu mă uit la ea. Trebuie să cădem la pace. Să facem un troc între ce vrea ea de la mine şi ce vreau eu de la ea. Să negociem, cum se zice astăzi. O neguțătorie...

În atelier nu te tulbură nimeni. Numai pictura te tulbură, iar tu tulburi pictura.

 

Maria Pașc: De cine se ascunde Mihai Sârbulescu în atelier?

 

Mihai Sârbulescu:    Mă ascund în primul rând de mine însumi. Şi mă ascund atât de bine, încât mă simt extraordinar. Acesta este punctul tare al atelierului: te ascunzi de tine, ca să te afli (să te afli în treabă?!?)

 

Maria Pașc: Nu contravine firii tale faptul că te retragi în atelier ca într-un spațiu? Tu ești un om solar, omenești pe cei care îți calcă pragul!

 

Mihai Sârbulescu:  Mă bucur când mă vizitează prietenii. Dar, născut în zodia Peştilor, înaintez în sensuri opuse. Mă bucur şi de singurătate. Ştiu că viaţa mea este legată de atelier. Atelierul este mai strâns legat de sufletul meu decât însăși casa. Sunt pictori care lucrează acasă, Ionică si Ruxandra Grigorescu, de pildă. Pentru ei, atelierul e una cu casa, cu copiii în jurul lor, cu doamna Adela Petrescu, mama Ruxandrei, cu toate cele casnice ale căsniciei. Trebuie întrebat şi Ionică (Ion Grigorescu – n.a.) cum gândeşte chestia asta. I s-a oferit cândva un atelier în Pangratti, al fratelui său, Octav Grigorescu. A ţinut atelierul doar timp de un an, apoi a declarat că-i prea scump pentru punga lui. A renunţat la atelier. Probabil că nu se simţea bine acolo.

 

Maria Pașc: Cum îți gospodărești viața în jurul șevaletului?

 

Mihai Sârbulescu:  Îmi fac o cafeluţă, aprind o ţigară şi încep să răsuflu. Meditez. Am în faţă pictura de ieri. Am terminat-o, oare, sau trebuie să-i mai dau înainte cu lucrul? Am tuburile de culoare jos, paleta în faţă. Pun un disc cu muzică. Şi începe acel lucru misterios ca toată viața, ca toată existența... Fiecare face câte ceva, există într-un fel sau altul. Când sunt în atelier, existenţa mea este atelierul. Pânza din faţa mea. Uneori, este foarte dur!

Eram odată undeva peste hotare, în ţinut cehesc. O splendoare de vreme, soare, vară, oraşul vechi, frumos... Iar eu, pe o căldură copleşitoare, în atelier cu uleiurile care miros greu, cu terebentina care loveşte ficatul! Stam aşa cu orele şi apoi, după şedinţa de lucru, lăsam pensulele şi ieşeam pe stradă. Ce binecuvântare! Atelierul are în el și ceva foarte dur. Este un îndemn la muncă, o constrângere.

 

Maria Pașc: Cum ai descrie acest spațiu unei persoane care nu a pășit niciodată într-un atelier de artist?       

 

Mihai Sârbulescu: Simplu: „Vino şi vezi!”.

Lucrul acesta este, pe de-o parte, împovărător pentru pictor. Dacă ar fi să vină în fiecare zi câte cineva să-ţi vadă atelierul, n-ar mai fi timp pentru lucru. Şi totuşi, cel mai bun răspuns este: „Vino şi vezi!”. Pentru că atelierul este ceva foarte preţios, intim legat de firea pictorului. De aceea, fiecare atelier arată altfel, fiecare paletă altfel, fiecare pictură altfel... E absolut limpede, o colecţie este un lucru, muzeul de artă, alt lucru, iar atelierul este cu totul altceva. Cel mai viu este atelierul, cel mai adevărat.

 

Maria Pașc: În fiecare atelier pe care l-am vizitat, am văzut lucruri adunate, lucruri ce servesc pictura: naturi statice, flori. Dar şi obiecte de decor. Trădează ele firea artistului?

 

Mihai Sârbulescu: Omul se trădează prin tot ce face, prin spuse, prin gesturi, prin calabalâcul pe care-l adună sau nu-l adună… Atelierul dezvăluie. Adică pune în lumină firea pictorului, cu bune şi rele, cu neputinţe şi cu putinţe. Tinu Flondor spune: „Pictura este gospodărirea neputințelor”. În atelier îţi gospodăreşti neputinţa. Limita. Mă uit în jur, aproape că nu mai am loc unde să păşesc printre culori, printre ciorciobute. Și, cu toate acestea, aici mă simt extraordinar.

La muzeul Morandi din Bologna sunt expuse în săli vitrine cu obiectele pe care le tot picta artistul, sticluţe fel de fel, borcane… Dar sunt în vitrină, nu în atelier. Nu poţi vedea cum le ţinea, ordonat sau nu. Eu cred că ordonat, pentru că mi-l închipui pe Morandi tipicar.

Nu m-am gândit încă niciodată la chestia asta: în atelier se vede foarte bine omul. Omul este scos în faţă.

 

Maria Pașc: Când ai obţinut acest atelier?

 

Mihai Sârbulescu: Acum cincisprezece ani, graţie prieteniei pe care mi-a purtat-o Sorin Dumitrescu. Lui i-l datorez. Am avut mare noroc cu Sorin, eu plecam la New York cu o expoziţie, invitat de Coriolan Babeţi. Cu doar câteva zile înainte de a pleca, mă sună Sorin: „Mihai, s-a eliberat un atelier în Kogălniceanu. Du-te şi fă o cerere!”. „Sorin – îi zic –, nu-mi dă nimeni mie atelier!” „Tu fă o cerere şi las-o acolo, la Uniune!” Am făcut cererea şi, după trei săptămâni, când m-am întors în ţară, se aprobase! S-a zbătut Sorin pentru mine. A fost ceva extraordinar, îi sunt cu totul îndatorat, îi sunt pe veci recunoscător.

 

Maria Pașc: Înainte de atelierul acesta, din Kogălniceanu, unde ai avut atelier?

 

M.S.: Acasă. Primul meu atelier a fost cel din casa părintească. Încăperea cea mai spațioasă din casa noastră clădită de bunici (împlinește chiar anul acesta 100 de ani!), cu lumina bună dinspre nord, a fost transformată în acest scop. Un perete a fost spart pentru a se încastra o fereastră uriașă, mobilele familiei au fost înstrăinate... Aici am lucrat mai bine de zece ani, după care m-am mutat pe strada Occidentului, unde iarăși aveam atelierul acasă. A venit odată Ionică Grigorescu la atelierul acela, a făcut un film foarte interesant, a filmat covorul din perete, rastelul, culorile împrăştiate pe jos… La sfârșit, m-a pus să desenez ceva din fereastră, ceva din afara atelierului. Ce vedeam eu privind prin fereastra atelierului meu.

 

Maria Pașc: Şi cum te-ai descurcat cu atelierul acasă?

 

Mihai Sârbulescu: Tot în atelier mă simţeam cel mai bine. Mai bine decât în bucătărie, decât în dormitor sau în camera de zi.

 

Maria Pașc: Ce se întâmplă cu un atelier după moartea artistului? Piesele din atelierul lui Ion Alin Gheorghiu au fost donate Muzeului din Constanţa. Le-am văzut în expunerea muzeului.

 

Mihai Sârbulescu: Astăzi, muzeele nu au loc nici pentru tablouri! Ţin capodopere în rastel, în depozit. Cum să mai aibă loc (şi în expunere, pe deasupra!) pentru ciorciobutele din atelierul lui cutărică? Se întâmplă în felul următor: urmaşii artistului ţin o vreme atelierul, se mai plimbă prin el, se mai uită – căci şi lor le este de-acum familiar atelierul! – mai plâng şi pe urmă n-au încotro, trebuie să-l golească. A doua zi după ce artistul s-a dus din viață, gata! Atelierul s-a și atribuit altcuiva! Pentru că Uniunea Artiştilor Plastici este o lungă listă de aşteptare. Trebuie să te zbaţi mult pentru a căpăta atelier. Eliberarea unui atelier este mană cerească!