Îl tot interogau de șase ore fără succes.

– Ești un prost dacă îți imaginezi că mai scapi. De trei luni te urmăresc. Știu toate porturile prin care teai plimbat, toate contactele, chiar și informatorii.

– N-am informatori.

– Cum nu? Cine te-a anunțat luna trecută la Constanța că eram în port? Cine ți-a vândut pontul?

– Habar n-am despre ce vorbiți.

– Uite ce e, nemernicule, de trei zile nu dormim din cauza ta. Dacă ai chef să faci pe deșteptul, putrezești în pușcărie. Cuvintele îi ieșeau lacom, neliniștit, gâfâit.

Știa că procurorii habar nu aveau despre nimic. Cineva ciripise prost și incomplet. Antonio avea locul lui bine stabilit în circuit. Chiar dacă între mafioți încrederea e crucială, precauția nu strică niciodată. Șeful cel mare născocise o schemă ingenioasă. Antonio știa locația, iar Samuel numele vaporului.

Cu o pasivitate de paralitic și înarmat cu toată răbdarea din lume, era pregătit să înfrunte brutalitatea închisorilor românești.

– Faci ce vrei cu mine. Nu dau doi bani pe viața mea.

Copleșiți de oboseală și de somn, anchetatorii au cedat. Procurorul a început să dicteze ordonanța de reținere cu o față veștedă, ca de ceară.

– Aduceți-i un avocat ca să terminăm mai repede.

Avocatul, un domn între două vârste, cu obraji ofiliți și o față de cauciuc reșapat, își cunoștea foarte bine rolul în toată mascarada asta. L-a scrutat pe Antonio cu ochi de șoricel șiret și a acceptat, tacit, să își ofere serviciile :

– Ia zii, flăcău, dăm declarație ca să nu-l înfuriem pe nenea procuror ?

– Nu doresc avocat și nu dau declarații.

A tresărit puțin când a simțit răceala cătușelor. Un polițist cu aer satanic l-a înjurat țși l-a îmbrâncit spre ieșire, împroșcându-l cu scuipați ieșiți prin colțul gurii.

– Las că vezi tu. O să ne implori în genunchi.

Au urmat zile de panică, disperare și groază. Azvârlit într-o celulă mizeră a simțit o mână vineție și rece adânc infiptă în beregată :

– De ce nu vorbești, mă? Și l-a lovit drept în miezul înghețat al ficatului.

Cocoșat de pumni a adormit pe jos, ghemuit ca o javră plină la purici la ușa stăpânului furios, cu ochii ridicați spre tavan, cautând cerul .

– Dumnezeu e prea departe, nu te aude. I-a șoptit un glas din întuneric.

S-a făcut dimineață și Antonio era fericit că scăpase cu viață din ghearele spânului cu trup masiv și îndesat. A tresărit când ușa celulei s-a deschis cu un scârțâit metalic ceți îngheța sângele. Intrase femeia de serviciu, urmată grațios de o mătură scofâlcită și cam cheală cu care muta praful dintr-o parte în alta.

– Vorbește, amărâtule, că îți frâng ăștia oasele.

Și tu, femeie ??? Sătul de neliniști a cedat.

– Vreau să vorbesc cu procurorul.

– Ți-a luat ceva timp. Ia zi, cum facem ?

– Vreau să rămând martor. Vreau să ies din pușcărie. Trebuie să mă întâlnesc cu partenerul meu până pe 15, că altfel marfa se distruge.

– Cât ?

– 900 kg.

Procurorul se și visa în mijlocul grămezii cu droguri, în lumina reflectoarelor și cu biletul de promovare în buzunar. Totul era dinainte stabilit. Antonio urma să fie liber, fără nicio restricție. Numai să vorbească.

Răsucea în mâini o ceașcă de cafea privind într-una ceasul de pe perete.

– Să trăiești, frate ! Te-ai dat la fund. Era Samuel, mai zâmbitor și mai dornic de vorbă ca niciodată. Ziua de azi îmi amintește de Istanbul. Mai știi ce peripeții cu transportul ăla?

Și încep să-și amintească toate porturile lumii prin care viața îi purtase în ultimii cinci ani. Antonio rememora cu bucurie totul. Puzzle-ul era complet. Locația și numele vaporului erau pe un loc. Procurorul nostru putea să acționeze.

– Poliția, nu, mișcă nimeni!

– Hei, noi am fost primii aici. Avem competență mai mare ca a voastră.

Antonio și Samuel priveau fără să înțeleagă. Două găști de polițișți și procurori care își discutau competența și întâietatea.

Și doi traficanți de droguri care făcuseră, fiecare în parte, înțelegere cu procurorii, în speranța unei clemențe și cu gândul la libertate.

Cine pe cine? Care pe care ?