Păstrez şi astăzi, după aproape 40 de ani, prima mea invitaţie la o înscăunare de ierarh: aceea a Mitropolitului Antonie al Ardealului, petrecută pe 7 februarie 1982.
A doua zi, în catedrala din Sibiu, l-am văzut pe Patriarhul Iustin de aproape, slujind. Desigur, nu avea îndemânarea ierarhilor proveniţi din călugări, însă prin lentilele foarte groase ale ochelarilor răzbătea o privire limpede şi intensă, greu de uitat.
La agapa de la „Împăratul Romanilor”, scaunul pe care stăteam, la o masă cu alţi cinci sau şase scriitori, mă plasa cu spatele la masa mult mai lungă, aşezată la numai câţiva metri, ocupată de Patriarh, de ceilalţi ierarhi şi de ministrul cultelor, Ion Roşianu. Începuseră discursurile, multe la număr, care se ţin la înscăunările de ierarhi, aşa încât mă ocupam – ca şi comesenii mei – de gustările din taler. Trecuse aproape un ceas, noul mitropolit îşi rostea cuvântul. Apoi s-a ridicat, ultimul, Patriarhul Iustin – era foarte înalt –, începând prin a spune: „În Biserica Ortodoxă Română se vorbeşte prea mult”, schiţând o grimasă. Dacă până atunci îl privisem pe Patriarh peste umăr, din clipa aceea mi-am întors scaunul şi am început să-l ascult şi să-l privesc cu toată atenţia şi cu tot interesul.
Alocuţiunea Patriarhului Iustin din 7 februarie 1982 mi-a lăsat o impresie copleşitoare, iar nivelul său nu l-am mai întâlnit ulterior la niciun ierarh. Iustin Moisescu nu căuta să placă – era deasupra –, nici să strecoare ceva „subversiv”, care să-l plaseze între „curajoşii” epocii; ar fi fost, iarăşi, contrar firii sale şi sub demnitatea sa. Ascultându-l, m-am gândit la Nae Ionescu, întrucât Patriarhul nu căuta să capteze, ci spunea ce crede – referitor la Biserică, la situaţia ei. Cuvântul său a fost transcris şi publicat netrunchiat în „Telegraful Român”, unde l-am regăsit cu plăcere.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
