EVZ Special
Asaltul final al comuniștilor pentru preluarea controlului total. Cine era „călăul” și cine erau „cei fără Dumnezeu”
Din cuprinsul articolului
Perioada 23 august 1944 -24 februarie 1945 a fost foarte importantă în ascensiunea comuniștilor la putere în România.
Moscova le bate obrazul comuniștilor români și le dă directiva: „schimbați Guvernul!”
Iarna lui 1944-1945 venise pentru comuniștii de la București cu reproșuri în loc de darurile lui Moș Crăciun care urma să fie înlocuit cu Moș Gerilă peste câțiva ani. Stalin reproșase delegației române plecate să „colinde” la Kremlin (31 decembrie 1944-16 ianuarie 1945) că nu făcuseră destul să preia puterea. Evident, erau două facțiuni la București: comuniștii naționali și cei moscoviți. În rândul celor naționali, erau comuniștii care nu fuseseră închiși și cei ce petrecuseră ani grei în temnițele interbelice ale lui Carol II și Ion Antonescu.
Data de 31 ianuarie 1945. Lucrețiu Pătrășcanu o confruntă pe Ana Pauker și câștigă
Să nu uităm că Ana Pauker, Gheorghiu Dej. Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luka sau Ștefan Voitec erau fiecare exponenții propriilor idei. Dar, cea mai mare opoziție se dădea între Pătrășcanu și Ana Pauker.
Comuniștii clar considerau că Iuliu Maniu era „bandit”. Evident, comuniștii aveau mai multe motive pentru a se debarasa de Maniu dar și de țărăniști. Asta pentru că Maniu era legat de Marea Unire și România Mare. În plus, țărăniștii aveau același bazin, țăranii. Ei încercaseră abordări colectiviste mai ales prin Virgil Madgearu și Ion Mihalache. Discuția a avut loc în marja unei întruniri a Frontului Național Democrat (FND) la 31 ianuarie 1945.
Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945. Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc/ Cota: 2/945
Pătrășcanu și Luca spuneau că Tătărescu era omul de rezervă sau că „te faci frate cu dracu” până treci puntea. Ana Pauker era vehementă, pentru ea liberalii și țărăniștii erau „bandiți”. Dej știa că Tătărescu era rău văzut la Moscova pentru momentul Tatar Bunar 1924 care dusese la scoaterea comuniștilor în afara legii.
Arbitrajul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: liberalul Gheorghe Tătărescu urma să fie abordat de comuniști
Comuniștii cei mai diferiți ca stil erau Pătrășcanu și Pauker. Ana Pauker a lovit în Pătrășcanu spunând că el se raporta „constituțional” adică era ancorat în „vechea ordine”. Vasile Luka era clar anti-Pătrășcanu. El spusese că Tătărescu putea fi arestat dacă mișca în front. Dej a spus clar că se putea profita de faptul că Tătărescu și Maniu nu se agreau.
31 ianuarie-24 februarie 1945: Debarcarea Guvernului Generalului Nicolae Rădescu
Discuția din 31 ianuarie 1945 a fost clar o discuție decisivă pentru debarcarea lui Nicolae Rădescu. Pur și simplu, comuniștii voiau să preia puterea, iar partidele istorice și regele să fie împinși spre culise. F.N.D. a scos oamenii în stradă în zona actualei Piețe a Revoluției unde erau Palatul Regal și Palatul Ministerului de Interne, viitorul sediu al CC al PCR. Au fost ciocniri ale manifestanților cu soldații Armatei, au fost răniți și chiar morți. Va fi un scenariu care se va repeta și pe 8 noiembrie 1945, când românii, de data asta, protestau contra comuniștilor și în favoarea Regelui!
„Cei fără Dumnezeu” vs. „Călăul”
Văzând care este situația, deși șansele erau minine, Generalul Rădescu încearcă ultima soluție! La ora 22.00, ține în direct un discurs la Radio. Cuvintele sunt dure, Ana Pauker este direct vizată, alături de tovarășii ei: „Cei fără neam și fără Dumnezeu, au început să dea foc țării și să verse sânge! Sub masca democrației, ei aduc robia! Ne vom apăra până șa ultimul om!”
A doua zi, pe 25 februarie 1945, „Scînteia” titra: „Călăul Rădescu a organizat eri un sângeros masacru în Piața Palatului!”
Andrei Ianuarevici Vîșinski face ordine la București
Până la urmă, tot Andrei Ianuarevici Vîșinski (fost procuror general al URSS, Comisar adjunct al Poporului pentru Afaceri Străine) le va face ordine la București, înainte de 6 martie 1945, bătând cu pumnul în biroul Regelui. Concret, Vîșinski are două audiențe la Regele Mihai, pe 27 și 28 februarie. La prima audiență, pe 27 februarie 1945, ora 21.00, Andrei Ianuarevici Vîșinski (1883-1954) prezintă diplomatic concluziile Moscovei față de tulburările din România. Recomandă că Guvernul Rădescu s-a descalificat. Între timp, Regele discutase cu Generalul Rădescu și începuseră deja consultările pentru un nou Guvern.
Șantajul sovieticilor cu Transilvania de Nord-Vest
La a doua audiență, pe 28 februarie ora 15.30, , Andrei Ianuarevici Vîșinski vine direct cu șantajul. Deși Armata Română pe 25 octombrie 1944, eliberase Ardealul de Nord-Vest, ocupat de horthysti prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940, Armata Roșie l-a admininistrat militar, pretextând că autoritățile civile românești nu ar fi putut gestiona conflictul interetnic româno-maghiar. Avuseseră loc anumite acțiuni violente ale unei organizații „Sumanele Negre”, contra unor civili maghiari, drept replică la atrocitățile horthyste din toamna lui 1940 și din cei patru ani de ocupație până în 25 octombrie 1944.
Văzând că Regele nu răspunde afirmativ nici după ce i se pune pe masă chestiunea primirii Transilvaniei de Nord-Vest, drept „cadou” de la Stalin, invocând dreptul națiunilor libere la autoguvernare, convenit între altele la Yalta, în februarie 1945, emisarul sovietic A. I. Vîșinski bate la propriu cu pumnul în masă și spune ”Yalta sunt eu!”, trântind apoi ușa la ieșire.
Regele înțelesese clar că trebuia demis Guvernul Rădescu și că Aliații nu mai puteau face nimic pentru România. Cel puțin, nu direct. În consecință, pe 1 martie 1945, Generalul Rădescu (1873-1954) își depune mandatul. La 6 martie 1945, se instaurează Guvernul Petru Groza.
Moartea generalului Rădescu și a ministrului de externe Vîșinski, în același an, 1953, la New York
Va primi domiciliu obligatoriu la 7 martie și la 19 martie va fi trecut în rezervă. Se va refugia la Legația Marii Britanii de la București. Va reveni la domiciliul obligatoriu în aprilie, garantându-i-se imunitatea. În iunie însă, va reuși să evadeze din „raiul comunist”, la bordul unui avion, ajungând în Cipru, de unde va porni spre SUA. Vîșinski va deveni din 1949, Comisar al Poporului pentru Afaceri Străine, adică Ministru de Externe și reprezentantul permanent al URSS la ONU.
Ca o ironie a sorții generalul Rădescu și Andrei Vîșinski vor deceda la New York, Rădescu la 16 mai 1953, Vîșinski la 22 noiembrie 1953. Primul din poziția de refugiat politic, al doilea din postura de șef al diplomației sovietice. Fără îndoială, Vîșinski, „burghezul convertit la stalinism” din Odessa ajunsese în acea poziție trimițând la moarte milioane de oameni dar și terminând cariera politică a Generalului Rădescu.
