„Cel ce urcă pe Munte, nu stingherește cu nimic pe cei care umblă încă pe vale (…) De ce vin oamenii aici? Vin pentru cuvântul lui Dumnezeu. Și unii mai vin ca să învrăjbească. Grăbiții întărzie, căci relele intrate în 30 de ani nu ies în 3 zile sau în 3 minute, trebuie răbdare pentru o vreme mai lungă. Cine are răbdare, ajunge la o mai bună cunoștință de sine și de Dumnezeu. Nu vrea Dumnezeu să te lase în întuneric, ci te mai trimite la școală. Faci 1 pas către Dumnezeu, iar Dumnezeu face 100 de pași către tine. Cât trebuie să treacă până ce Împărăția lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru capătă evidența supremului sens al vieții acesteia? Spune-le să nu moară în neștiință. „Să aveți răbdare! Numai prima durere o simți, restul suporți cu ajutorul lui Dumnezeu” (Părintele Arsenie Boca).

 

Chilia Părintelui Arsenie era vegheată de candela nestinsă a 7 icoane

Pe 25, apoi în 30 Noiembrie și în atâtea veacuri câte vor urma, 6 clopote dintr-o Corabie ce așteaptă tăcută de 2 milenii de istorie (când ruginită, când în glorie) își vor uni graiul cu vocea martirilor, eroilor, mărturisitorilor încununați de spinii luminii, în haine de zeghe.

Zeghe vindecătoare pentru noi, cei de Acum, dar însângerate pentru ei, sfinții noștri neîngenuncheați pentru Hristos. Iar al 7-lea clopot- zic- va bate din Vârful cu dor de cer, stâncă ce poartă în ea urma daltei inimii Părintelui Arsenie. Chilia Părintelui Arsenie era vegheată de candela nestinsă a 7 icoane, după cum și Catedrala Mântuirii va avea pe lângă cele 6 clopote, un al 7-lea glas- grai de bucium din Munți, unit cu toaca vremilor. Chilia Părintelui de la Sinaia și Atelierul de pictură au fost asemănate cu gura peșterii de la Horeb a Sfântului Prooroc Ilie și cu turnul cel de veghe al Sfântului Prooroc Avacum, spații ortodoxe pline de har, de taină duhovnicească.

„Când l-am văzut…, m-a străpuns ceva în inimă”- așa a fost. Așa este și Acum. Copilul anului 1985, înmărmurit a reținut lumina, seninul privirii de Cer a Bătrânului Arsenie, ochi care în veșnicie îmi vor aduce aminte de acel Acasă tăinuit în inima fiecaruia dintre noi. Dacă adultul de Azi ar fi fost în micimea copilului de Ieri, poate ar fi avut îndrăzneala și lacrimile acolo răzvrătite, în pragul sufletului, și ar fi cuprins într-o îmbrățișare de prunc pe Bătrânul aplecat pentru a cântări în palma-i brăzdată de adânci ceasuri, o mânuță stângace de copilă.

Dar plecarea Părintelui, trăită conștient abia peste ani, când am resimțit și întâlnirea de pe peronul Sinaiei la adevărata intensitate a cutremurării, a dat ultimul glas unei arderi lăuntrice de necuvântat.

Pe 29 septembrie, cu 2 luni în urmă, ne-am întâlnit tot în aceste pagini de spirituală Românie, la un cuvânt de veghere asupra tainei nașterii unui Părinte de Neam.

Astăzi, 28 noiembrie, ne cheamă Părintele Arsenie dincolo de deceniile trecute, spre a-i fi martori tăcuți plecării pe cărarea cea îngustă, dar rostuită întru mântuire, a Cărării Împărăției. În această zi (zi-capăt de Punte spre alte 2 zile de adâncă cutremurare a ființei, 30 noiembrie, Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului și Pomenirea Sfântului Andrei, apostol al neamului românesc, și 1 Decembrie, Ceas de Unire ,Ceas de batere de Toacă în Cer și pe pământ spre trezire și numărare de 100 de Clipe-atingeri ale veșniciei) s-a stins Părintele Arsenie la Sinaia spre a se aprinde în lumina sfântă a Cerurilor, ca un „Înger cu candela de aur”, cum în adevăr a fost numit de către Episcopul locțiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu.

„Părintele a fost cercetat întotdeauna pentru popularitatea pe care a avut-o”

A scrie despre viața și drumul, misiunea Părintelui Arsenie e urcare de Munte, după cum am mai scris în paginile articolului din 29 septembrie, dedicate nașterii Bătrânului. A scrie, însă, despre ziua plecării Părintelui de aici și mutarea lui în Cerul de unde a promis încă de pe pământ a se ruga pentru ridicarea, șlefuirea cugetului, despietrirea inimiirădăcină a acestui neam românesc este și mai plămăditor de trăire.

În acest ceas se împletesc parcă toate treptele vieții Părintelui cu etapele de prezent prin care poporul român trece Astăzi, amintind de un Ieri. Vacanțele și întâlnirile spirituale pe care studenții le organizau la Sâmbăta dupa 1946 au fost considerate un pericol iminent pentru intențiile de viitor ale comuniștilor, în formarea..Omului Nou.

Verticalitatea morală și profunzimea lăuntrică a Părintelui a ridicat suflete, dar a și cutremurat pe mulți opozanți ai acelor vremuri. „Părintele a fost cercetat întotdeauna pentru popularitatea pe care a avut-o, fiindcă se bănuia că acolo unde este o adunare de oameni atât de mare, trebuie să existe și instigație. Adevărul este că în mijlocul mulțimilor erau și unii care nu veneau pentru formarea lor religioasă, ci ca să găsească în spusele Părintelui vreun sprijin al convingerilor sau ideilor lor. Și erau câte unii care răstălmăceau și interpretau greșit vorbele – cum facem atâția și în prezent. Un alt motiv de cercetare a mai fost și faptul că unii au venit să-I ceară sfat și ajutor și era destul să declare că s-au întâlnit cu Părintele Arsenie , iar toate acestea erau trecute în Dosarul Bratu. Ca ultimă dovadă că niciodată n-a îndemnat la revolt, stă răspunsul pe care l-a primit Maica Zamfia Constantinescu – pe atunci stareță Mănăstirii Prislop- în anul 1959, când s-a petrecut scoaterea forțată a călugărilor și călugărițelor din mănăstiri. În fața dispozițiilor primate, am fost de părere să ne opunem. Părintele a spus atunci monahiei Zamfira: „N-ai dreptul să antrenezi poporul într-o persecuție, de unde știi câți sau câte vor rezista în pușcărie?“ ( mărturisire din „Notă asupra ediției”, Cărarea Împărăției).

 

Viața la Canal, printre delicvenți

Părintele Nicolae Streza povestea, referindu-se la aceeași prezență plină de putere și de dragoste, totodată, răbdare și înțelegere pentru omul simplu: „Prin 1952, când Părintele a fost la Canal, cei de acolo, ca săși bată joc de Sfinția sa, l-au băgat într-o baracă cu delicvenții de rând. Rezultatul a fost că delicvenții s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l și ascultându-l pe Părinte, și au ajuns să-l ocrotească chiar. Când trebuiau să lucreze, să sape sau să care cu roaba, ei îl scuteau pe Părinte de munca pe care trebuia să o facă, lucrând ei în locul lui, desi Părintele nu le permitea. Erau cu toții cronometrați să vadă cât au lucrat. Deseori, Părintele lucra și el pentru alți deținuți care, slăbiți fiind, nu puteau săși îndeplinească norma. Iată ce influență a avut asupra unor delicvenți de rând un om al lui Dumnezeu! “

 

Urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții

E puțin spus că Părintele Arsenie Boca a fost iubit de oameni, fie că îi întâlniseră ca Preot monah, în șederea din Mănăstiri, fie în perioadele de detenție sau de urmărire permanentă, în așa zisa libertate. Părintele a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții, în pofida faptului că până și acei agenți au înțeles că apartenența părintelui la legiune nu era reală și nici fundamentată pe argumente solide. După scoaterea din monahism, Părintele Arsenie a renunțat la însemnele exterioare ale monahismului ( rasa, barba) și se îmbrăca elegant, ca un om de lume, așa cum erau indicațiile regimului. Regim care credea că, odată schimbată înfățișarea exterioară, și omul devine altul, cu totul. Câtă înșelare! Cine l-a privit în lăuntru pe Părintele Arsenie, a văzut în el același călugăr plin de trăire duhovnicească și de putere în cuvânt. De aceea, oriunde l-au purtat pașii, până la trecerea la cele veșnice în chilia de la Sinaia, o mulțime tăcută l-a urmat pretutindeni, în căutare de ajutor duhovnicesc”

„Conștiință înseamnă a ști împreună”

Plecarea Părintelui în veșnicia Împărăției pe care încă de pe pământ a surprins-o, fie în pictură fie prin puterea cuvântului, s-a împlinit sub semnul unui Mesaj rămas viu: „Glasul conștiinței e un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înțelegi când vine din lăuntru, dar vine dincolo de tine, de la Dumnezeu. Cuvântul «conștiință» înseamnă «a ști împreună», la fel, iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și Omul. Capătul conștiinței care e la Om s-a îmbolnăvit, dar capătul conștiinței care e la Dumnezeu strigă din noi către Dumnezeu”. Părinte Arsenie Boca, 3 octombrie 1985, Sinaia.

 

Te-ar putea interesa și: