„În ceea ce se întâmplă acum trebuie să vedem o chemare la pocăinţă: chiar dacă aceste lucruri nu sunt de la Dumnezeu, totuşi prin ele putem ajunge la Dumnezeu”, spune părintele Iustin Miron de la Mănăstirea Oaşa

- Părinte Iustin, cum să înţelegem cuvintele Ecclesi­as­tu­lui: „Toate îşi au vremea lor, fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui”, raportate la vremurile pe care le trăim?

- Spunea Părintele Galeriu că „nimic nu este întâmplător, totul este proniator”. Vremurile acestea pe care le trăim noi sunt pregătite de alte vremuri, iar ele, la rândul lor, vor pregăti alte vremuri. Eu unul nu cred în întâmplare ‒ nu cred că această problemă planetară a apărut aşa, din senin. Nu, a fost cu contribuţia noastră și implicită, şi explicită. Implicită, pentru că nu ne-am făcut noi treaba nici de creştini, nici de oameni, în general; şi explicită, pentru că sunt alţii, mai sus, care administrează aceste lucruri şi le valorifică în sensul lor.

Avem nevoie de o abordare duhovnicească pentru a înţelege rostul mântuitor al oricărei întâmplări din viaţa noastră. Părintele Stă­niloae vorbea foarte mult despre cunoaşterea lui Dumnezeu prin împrejurările concrete ale vieţii. Asta implică o credinţă lucrată, manifestată în în viața de zi cu zi. Doar cu o credinţă teoretică nu poţi să înţelegi duhovniceşte lucrurile. Uite, ce s-a înţeles duhovniceşte când s-au prăbușit turnurile din America? Probabil nu mare lucru. Dar atât pentru încercarea de atunci, cât şi pentru ce se întâmplă astăzi, sunt valabile cuvintele Mântuitorului: „Credeţi că au fost cei mai păcătoşi oameni de pe pământ cei peste care a căzut turnul Siloamului?”. Şi încheia Domnul Hristos: „Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” cf. Luca 13:4-5.

În ceea ce se întâmplă acum trebuie să vedem o chemare la pocăinţă: chiar dacă aceste lucruri nu sunt de la Dumnezeu, totuşi prin ele putem ajunge la Dumnezeu. O astfel de încercare poate fi un cer deschis către noi. Și ieşirea din orice situaţie, indiferent de situație, e pocăinţa. Pentru că orice încercare are legătură cu viaţa noastră. Nu există să treci printr-o încercare care să nu aibă nici o legătură cu tine. Nu! Suntem implicaţi. Atunci, numai prin credinţă poţi să vezi rostul mântuitor al oricărei încercări. Altfel vezi doar umbrele, doar efectele; nu vezi cauzele, nu vezi scopurile. Nici măcar pe orizontală nu le vezi, nu mai vorbim de cele pe verticală.

Că nu se ştie până la urmă cum a fost virusul: natural, artificial? Şi, chiar dacă am şti, tot nu ne-ar ajuta prea mult. Nu avem cum să ştim care sunt „jocurile” celor de sus. Noi putem doar să vedem nişte efecte. Însă fiecare, prin raportare duhovnicească, putem să vedem care e rostul acestei întâmplări în viaţa noastră. Şi asta bineînţeles că implică credinţă, consultarea oamenilor duhovniceşti, mărturisirea păcatelor ‒ într-un cuvânt, pocăinţă. Fără pocăință nu ajungi la înţelesul cel tare. Numai prin raportare duhovnicească poţi să întorci în favoarea ta o încercare de acest fel, care te poate ajuta să-ţi schimbi viaţa: s-o dai pe a ta şi s-o iei pe a lui Dumnezeu.

 

„Să ne devenim lăuntrici unii altora”

 

- Aveţi aici, la Oaşa, foarte mulţi fii duhovniceşti, care veneau din toată țara să se spovedească, dar acum nu mai au cum să facă lucrul acesta. Ce-i sfătuiţi?

- Bineînţeles că la nivel formal, exterior, trebuie să respectăm legile ţării, măsurile care se iau în această situație de urgență; asta nu se discută. Dar concret, îi învăț să întoarcă în favoarea lor toată această situaţie, s-o transforme în creştere duhovnicească. Da, stau în casă, nici o problemă. Sunt restricţionat pe orizontală. Dar pe verticală nu sunt. Şi atunci, avem un teren nelimitat de lucru pe partea duhovnicească, o creștere către Dumnezeu, către cer. Îi sfătuiesc să valorifice această creştere, unde nu sunt limite: pe verticala vieţii.

- Din păcate, stând acasă, mulți dintre noi suntem mai tentaţi să ne petrecem timpul pe calculator decât cu Domnul. Cum putem depăşi această ispită?

- Acum, vedeţi că ne orientăm mai degrabă către exterior. Ei, toată exterioritatea asta a încercărilor prin care trecem trebuie întoarsă în interior. La fel cum în lumea exterioară sunt teritorii care se vor cucerite, se vor puse într-o anumită ordine, tot aşa trebuie şi noi să cucerim şi să facem ordine înlăuntrul nostru. Dacă oamenii sunt aşa de preocupaţi de exterior şi de viaţa biologică, cu atât mai mult lucrul acesta trebuie să ne arunce pe noi, creștinii, într-o luptă interioară duhovnicească pe măsură. Şi avem şi noi „popoare” întregi de gânduri şi de patimi înăuntrul nostru, şi atâta dezordine, că e de lucru la infinit. Ei, trebuie să ne apucăm de treabă! Şi atunci, toate cele exterioare le vei vedea doar ca pe nişte umbre ale celor interioare ‒ aşa cum şi sunt, de altfel.

Statul acesta acasă trebuie să ne trimită la celălalt „acasă”, cel din lăuntrul nostru – „acasă” văzut ca Împărăţia cerurilor, pe care trebuie s-o descoperim înlăuntrul nostru cf. Luca 17:21; „acasă” văzut ca biserică – şi, până la urmă, încercarea aceasta nu e altceva decât o întoarcere acasă pe care trebuie s-o realizăm în sensul cel mai adânc. Dacă rămâi doar la întoarcerea acasă fizică, ca apartament, n-ai făcut mare lucru, n-ai depăşit umbra. Trebuie să trecem de umbră şi să ajungem la lucrurile tari. Şi aici este un câştig enorm, să ştiţi. Eu, cel puţin, din punctul ăsta de vedere, am acum perioada cea mai bună de câştig duhovnicesc de când sunt călugăr, de 25 de ani: m-am putut aduna cel mai bine în „acasă” cel lăuntric.

- În acest context al pandemiei, în care, iată, și românii din afară se întorc și ei acasă, oare nu s-ar cuveni acum să fim mai uniţi noi, ca popor?

- Bineînţeles că trebuie să fim mai uniţi! Dar nu numai la modul exterior – care e o unitate care se doreşte mult – ci lăuntric, adică să ne devenim lăuntrici unii altora. La urma urmei, atâta sunt în poporul acesta, cât popor am înlăuntrul meu. Câţi port în mine, atât este poporul pentru mine.

Trebuie să ajungem aici, să ne purtăm lăuntric unii pe alţii. E acum o vreme uriaşă de lucru duhovnicesc pentru noi. E mare de tot secerişul! Să ne ajutăm fraţii, să ne salvăm unul pe altul; acesta este rostul Bisericii, până la urmă: să mântuiască lumea. Acum trebuie să arătăm că suntem cu adevărat Biserică şi să ne dăm drumul la lucru.

- Ar fi bine să ne implicăm în acţiuni de voluntariat?

- Da, de ce nu? Dar să nu rămânem doar la nivel exterior. Trebuie să depăşim exteriorul şi să ajungem la lăuntric. Chiar vorbeam cu puțin înainte de începerea acestei perioade cu domnul Virgiliu Gheorghe, care îmi spunea: „Părinte, nu mai este vreme pentru măsuri mici. E vremea pentru măsuri mari. Nu se mai poate altfel decât cu măsuri mari!”. Şi mi-am adus aminte acum de vorbele domnului Virgiliu Gheorghe: uite, o vreme a măsurilor mari. Trebuie să ne dăm drumul la măsuri mari acum, să nu ne mai mulţumim cu puţin, că nu mai reuşim cu puţin. Nu mai e vreme de supravieţuire căldicică, comodă. Nu, acum trebuie să ne jertfim cu adevărat şi să nu ne fie frică că suntem mici, pentru că suntem cu adevărat fii ai Celui Preaînalt, şi El ne va da putere. Împreună cu El le vom face pe toate.

Dacă am păstra tot timpul în minte că suntem fiii Celui Preaînalt, am avea altă demnitate şi altă raportare la ce ni se întâmplă. Am înţelege că nu se rezumă totul la ban şi n-am mai face orice ca să supravieţuim, orice compromis prin afară. Acum e şansa noastră, să ştiţi ‒ şi pentru cei care au fost plecați în afara țării, umiliţi şi batjocoriţi, e șansa să se reabiliteze, să se repoziţioneze cu demnitate. E vremea şi a celor care suntem acasă să ne punem serios pe treabă, şi chiar şi a Bisericii. Eu cred că trebuie făcut mai mult şi trebuie făcut diferit de ce am făcut până acum, pentru că nu mai trăim vremurile de până acum.

Aceasta este o chestiune globală; astfel de momente de criză o să mai tot trăim de acum încolo. Nu vă faceţi iluzia că ceea ce se întâmplă acum e o chestiune izolată, care n-o să se mai repete, pentru că o să se repete, dar la alt nivel. Ei, și-atunci trebuie şi noi să vedem lucrurile aşa cum sunt ele în realitatea lor, să nu mai trăim în trecut. Să ne asumăm prezentul real, nu imaginar, cu viitorul care va fi, oricare va fi el ‒ acela trebuie recunoscut şi asumat şi sfinţit şi îndumnezeit! Altfel, o să fim o „instituţie” depăşită de vremuri. Dimpotrivă, noi trebuie să fim „în ton” cu vremurile, trebuie să mântuim vremurile şi pe oamenii din aceste vremuri. Pe ei trebuie să-i mântuim, nu pe alţii care au trăit acum 100 de ani! Că noi, ca popor, avem un mare respect faţă de trecut: facem tot felul de comemorări, de simpozioane ‒ dar cât a trăit omul acela, nimeni nu a făcut nimic. La fel şi acum, avem tendinţa aceasta de a ne refugia în trecut. Nu! Noi trebuie să asumăm prezentul, cu faţa către viitor.

Acestea sunt vremurile, nu noi le-am făcut aşa – pe acestea să ni le asumăm şi să le sfinţim, în condiţiile acestea reale, nu în altele de trecut. Să nu fim nişte nostalgici ai unor vremuri „tradiţionale”, care n-or să mai fie în veci.

 

„Hai să câştigăm pe măsura plăţii!”

 

- În această perioadă circulă pe internet tot felul de scenarii „apocaliptice”, care-i sperie pe creştini. Cum vedeţi lucrurile?

- Nu cred că trebuie să ne hazardăm prea mult în astfel de chestiuni, pentru că nu ne duc nicăieri. Dacă ţi-e dat să înţelegi anumite lucruri, foarte bine, înţelege-le! Dar nu să umbli tu în mod special să lămureşti lucrurile, că nu le vei lămuri. E un univers atât de vast, sunt niveluri de înţelegere fără de număr deasupra noastră. Cum crezi că ajungi tu să le înţelegi?

Mi se pare o ispită de-a dreapta să vrem noi să înţelegem și să explicăm ce se întâmplă. Nu, noi trebuie să ne con­centrăm pe devenire, nu pe înţelegere. Şi din deve­nire se naşte adevărata înţelegere, din devenirea duhov­ni­cească, nu din efortul ăsta cerebral, care nu duce nicăieri. Pur şi simplu, e ca şi cum ai pleca înot într-un ocean ca să lămureşti lucrurile ‒ într-un final îţi pierzi viaţa în oceanul acela. Nu poţi să lămureşti tu, cu mijloacele tale limitate, nu poți trece oceanul înot! Și dacă ne-ar fi de folos lucrurile acestea, Dumnezeu ne-ar fi dat să le înţelegem. Dar pentru că nu ne folosesc, de aceea nici nu ni s-a dat să le cunoaştem; în schimb, ne e dată cunoaşterea duhovnicească, care e „hrană tare” Evrei 5:14, cu adevărat mântuitoare pentru noi.

Cred că e şi o mândrie în spatele acestei atitutdini, să ştiţi. Trebuie să ne cam vedem lungul nasului, să ne vedem competenţele: mi-e dat mie să lămuresc lucrurile? Nu. Păi, atunci nu-i treaba mea asta! Treaba mea e schimbarea mea. Şi fără schimbarea mea, să nu am nădejde la altceva. Cei care au aşteptări mari de la alţii le au pentru că nu-şi fac ei treaba. Dacă şi-ar vedea de treaba lor, cât îi, acolo, nici să-i rogi frumos n-ar avea timp, nici energie, nimic! Dar pentru că nu‑şi văd de păcatele lor, nu-şi văd de problemele lor, nu-şi văd de mântuirea lor, de aceea se bagă în chestiuni care nu sunt ale lor. Dar când vezi la tine cât îi de lucru, credeţi-mă că nu-ţi mai arde să te ocupi de problemele Bisericii! Asta pentru că nu eşti Biserica în mic și nu eşti preocupat de viaţa bisericească din tine, atunci eşti ocupat de cea din exterior, şi se joacă cel rău cu tine, până la urmă.

- Din păcate, sunt acum mulți oameni bolnavi nu doar trupește, ci și sufletește, sunt mulți care au căzut în deznădejde. Cum să găsească puterea de a se ridica?

- Mă bucur foarte mult pentru această întrebare! Hai să ne gândim un pic la Sfântul Ciprian al Cartaginei. El era vrăjitor şi încerca prin vrăji să o determine pe o fecioară, Justina, să se căsătorească cu un anumit băiat. Şi ea, cu Numele lui Iisus Hristos, îi biruia pe demoni. În cele din urmă, Ciprian s-a trezit şi a spus: „Dacă numai cu Numele lui Iisus Hristos i-a biruit pe toţi, dar dacă venea Însuși Iisus Hristos, cum ar fi fost?”. Şi le-a zis demonilor: „Dacă doar un Nume vă biruieşte şi sunteţi atât de slabi, atunci eu nu mai merg cu voi”. Ei, pentru oamenii de acum, sensul ar fi: „Ei, ia uite-te la oamenii necredincioşi ai acestei lumi, că-s mari, că-s mici, că‑s sus, că-s jos, uite-te la ei cum se comportă! Vai şi-amar de zilele lor!”. Dar oare nu cumva ţi-ai tu pus prea mare încrederea în oamenii aceştia? Oare nu aşa vrei să fii şi tu? Și-atunci, îţi convine să ajungi ca ei? Nu! Păi, atunci las-o! Şi întoarce-te către Sfinţi, întoarce-te către Dumnezeu, întoarce-te către oamenii lui Dumnezeu!

Să știți că şi cei care au problemele acestea de deznădejde, nu le au, cum am spus, întâmplător. Asta spune ceva despre ei, despre viaţa pe care au dus-o. Păi, dacă prin felul în care ai trăit şi ai gândit ai ajuns la deznădejde, înseamnă că trebuie să părăseşti calea aceasta. Dacă drumul pe care am mers până acum m-a dus aici, atunci trebuie să-l părăsesc şi să merg cu cei care sunt biruitori cu adevărat, cei care câştigă veşnicia, nu vremelnicia!

E o vreme acum a întoarcerii cum n-a mai fost. Şi trebuie valorificată întoarcerea, nu trebuie pierdută ‒ nu trebuie să intrăm în logica răului şi în tot felul de teorii conspiraţioniste, pentru că în felul acesta evităm, de fapt, întoarcerea noastră către cer, către Dumnezeu. Acum e momentul! E un moment extraordinar de favorabil în planul mântuirii! Ne pare rău că acest moment e cu preţul acesta ‒ că ne câştigăm sufletele pe seama unor oameni care au murit, săracii ‒, ne pare rău de preţul acesta, totuşi, dacă tot s-a plătit atât de mult, atunci hai să câştigăm pe măsura plăţii! Hai să ne întoarcem cu toţii către Dumnezeu! Şi, dacă ne întoarcem către Dumnezeu, dacă ne întoarcem către Biserică, de acolo vine totul. Acolo ne întâlnim cu noi înșine, cu fraţii noştri şi cu Dumnezeu. Dar dacă nu ajungem la Biserică, dacă nu ajungem la fraţi, dacă nu ajungem la noi înşine, atunci nu ajungem la nimic. Prin Biserică e drumul către Rai, prin Biserică e drumul către noi, către orice realitate. Prin Biserică!

 

„Unde suntem noi, El acolo vine”

 

- Mulţi ne dorim acum să ne împărtăşim, dar n-o putem face. Există şi alte moduri de a ne împărtăşi, dacă nu ajungem la Sfântul Potir?

- Bineînţeles! Sunt foarte multe moduri. Uite, faptul de a citi Scriptura este un mod de a te împărtăşi de Dumnezeu, din cuvintele Lui. Faptul de a zice Rugăciunea lui Iisus este un alt mod de a te împărtăşi. Faptul de a-ţi face pravila, rugăciunea de seară şi de dimineaţă, alt mod de a te împărtăşi. Faptul de a privi natura cu credinţă este alt mod de a te împărtăşi de Dumnezeu. Până la urmă, toate se transformă în împărtăşanie pentru cel credincios. Un om credincios trebuie să se îm­părtăşească continuu. Păi, nu poţi să te împărtăşeşti continuu cu Trupul şi Sângele Domnului! Atunci e vorba de altă împărtăşanie. Trebuie să ne împărtăşim de toate. Chiar şi când mănânci, să mănânci ca şi cum ai mânca Împărtăşanie, și te vei sfinţi.

Am citit undeva, în Vieţile Sfinţilor, că un Părinte mai tânăr a mers să ducă prescuri de la altă mănăstire şi a văzut cum făceau ei Liturghia. Şi era mirat el de Liturghie și se gândea la ce văzuse, în timp ce mergea cu prescurile. Și, trăind el momentul acela, Liturghia la care a fost, prescurile s-au transformat în Trupul Domnului în mâinile lui, şi el s-a sfinţit. Numai gândindu-se, vă daţi seama? Şi nu era preot! Nu mai vorbim de copiii care s-au jucat de-a Liturghia şi chiar s-a întâmplat. Aşa şi la noi, se întâmplă foarte multe. Dumnezeu nu-i circumscris la gândirea noastră, la posibilităţile pe care le credem noi. E mult mai mult decât putem noi să ne închipuim.

Da, să ne întoarcem fiecare cum putem către Dumnezeu, şi Dumnezeu va veni la noi în aceste condiţii în care suntem acum. El vede că noi nu putem să ajungem să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui ‒ dar chiar trebuie să vrem! Că asta e şi o verificare a noastră: adică tu chiar vrei să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele Domnului? Chiar vrei cu adevărat? Păi, dacă tu vrei cu adevărat, vei ajunge să te împărtăşeşti, în mod real vei ajunge! Va avea Dumnezeu grijă să se întâmple asta. Dar chiar să vrei! Pentru că s-ar putea să nu vrei. S-ar putea să ţi se pară numai că vrei şi, de fapt, tu să nu vrei.

Cine vrea, chiar ajunge să se împărtăşească. Chiar te împărtăşeşte Dumnezeu, nu te lasă! El vede că nu se poate acum aşa, şi va veni în altă formă. Dar va veni! Numai noi să credem şi să nu rămânem aşa, blocaţi în gândirea noastră. Trebuie să fim liberi, ca fii ai lui Dumnezeu. Păi, dacă Dumnezeu e pretutindeni, asta înseamnă că te poţi împărtăşi oriunde şi oricum de El! Şi El vine, nu se pune problema, trebuie doar să credem cu adevărat.

Cum am zis, aceste vremuri sunt un test şi pentru credincioşi. Acum se vede cât purtăm în noi și ce suntem cu adevărat. E un moment al adevărului. E o oglindă a vieţii noastre lăuntrice. Numai să ai ochi de văzut, că ai de văzut enorm de mult, enorm de mult adevăr.

- Cum să ajungem să trăim cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc: „Reco­mand o stare de prezenţă continuă, o relaţie perma­nentă cu Dumnezeu”?

- În orice caz, nu prin tot felul de proceduri şi tehnici, ci pur şi simplu cu gândul. Cum ajungi tu să fii mereu unită cu iubitul tău? Ce proceduri ai? Ce tehnici? Eşti îndrăgostită, numai la el te gândeşti. Faci tu ceva special? Nu faci ceva anume. Dar te lipeşti lăuntric de el şi-l iubeşti. La fel şi noi, e vorba de o deschidere a sufletului pe care trebuie s-o avem faţă de Dumnezeu, ca oameni liberi. Nu înseamnă că dacă nu-L văd şi dacă nu-L pipăi, nu este. Nu înseamnă că trebuie să fiu neapărat în biserică ca să fiu cu El.

Nu suntem noi biserici, până la urmă? Nu trebuie să fim biserică a Celui Preaînalt? Hai să ne realizăm ca biserici, acum, dacă tot nu mai pot să ajung fizic acolo. Foarte bine, nu pot să ajung, va ajunge El la mine! Ce mai contează? Sunt doi care se iubesc. Pentru ei nu mai contează unde stau, că-s înăuntru, că-s afară, că plouă, că ninge pe ei. Nu contează unde sunt şi ce fac, important e că se iubesc. Cam aşa trebuie şi noi să fim cu Dumnezeu. Nu se poate în biserică? Foarte bine! În afara bisericii. Nu-i nici o problemă! Unde suntem noi, El acolo vine. Cum li S-a arătat Domnul Hristos Apostolilor, după Înviere, intrând prin uşile încuiate? Mai aveau ei nevoie de ceva, dacă El era prezent? Nu mai aveau nevoie de nimic. Aşa şi noi: El vine, El este deja aici, doar să ne deschidem către El, oriunde am fi şi oricum am fi.

 

„Trebuie să vedem binele din tot răul acesta”

 

- Hristos ne spune: „Bucuraţi-vă!”. Cum să ne bucurăm în aceste zile pascale, dacă inima ne e plină de amărăciune?

- Nu trebuie să intrăm în logica răului. Trebuie să intrăm în logica binelui. Se lucrează foarte mult bine în situația aceasta în care suntem acum. Îmi spunea cineva: „Părinte, în Amsterdam este o stradă de desfrânate. Dar acuma au închis și acolo, deci nu mai se face nici un păcat”. A, uite un motiv de bucurie: câte locuri ale răului nu sunt pe pământ? S‑au închis acum. E motiv de bucurie, frate! Câte posibile întoarceri la Dumnezeu? Iarăși motive de bucurie! Adică trebuie să vedem binele din tot răul acesta, trebuie să punem gândul bun ca să putem să accesăm binele. Şi atunci avem atât de mult de lucru înlăuntrul nostru!

Într-un fel, chiar e bine că am fost restricţionaţi în exterior, ca să putem să ne ocupăm mai mult de interior. Că se pierd bani? Se vor câştiga iarăşi bani. Nu stăm noi în treaba aceasta. Să ne asumăm situaţia în care suntem şi să ne întoarcem către Cer, să ne întoarcem cu adevărat către Dumnezeu. Nu zice Dumnezeu: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” Psalmul 45:10? Dacă ne-am opri să ne întoarcem către El şi să-L cunoaştem pe El, acesta nu-i motiv de bucurie? Într-adevăr, ne doare pentru fraţii noştri care suferă şi mor ‒ da, dar sunt alţii care înviază! Nu numai se moare acum, se şi înviază! Şi ar trebui să fim cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos, până la urmă. Şi în Hristos trebuie să-i vedem şi pe cei morţi, şi pe cei vii. Chiar dacă priveşti moartea în Hristos Iisus, ea este înviere şi bucurie. În Dumnezeu nu este întristare, dacă ne fixăm în El. Şi totul e să ne fixăm în El, căci în El e totul: toată împlinirea, toată bunătatea în El este. Să ne întoarcem către El!

Cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, alergăm în lupta care ne stă înainte” cf. Evrei 12:1-2. Dacă stăm cu ochii pe Iisus, asta înseamnă bucurie. Orice ar fi, orice luptă am avea de purtat, orice cruce am avea de dus, toate se transformă în bucurie dacă suntem cu El!

 

Preluat din Revista Familia ortodoxa, nr. 136, mai 2020