Cuvintele de mai sus au fost rostite în dimineaţa zilei de aprilie 1978 de către Jimmy Carter, preşedintele Statelor Unite, şi fac parte din alocuţiunea de bun venit rostită cu prilejul sosirii la Casa Albă a preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu.

Cu acelaşi prilej, preşedintele Carter spunea: „Ca urmare a poziţiilor ferme ale preşedintelui său şi a independenţei sale, România este în măsură să reprezinte o punte între naţiuni cu puncte de vedere şi interese profund divergente şi între conducători cărora, în alte împrejurări, le-ar fi fost dificil să negocieze unul cu celălalt”.

Liderul unei super-puteri adresând cuvinte calde conducătorului unei ţări în curs de dezvoltare, făcând parte din blocul ideologic advers, aflat într-o vizită la cel mai înalt nivel! Şocant, pentru logica Războiului Rece! Cum s-a ajuns aici?!

România – S.U.A. - un parteneriat strategic avant la lettre

În anii ’60, una dintre strategiile de bază ale S.U.A. pentru subminarea lagărului socialist consta în încurajarea disensiunilor dintre membrii acestuia, pentru a slăbi controlul Moscovei. Aceasta s-a suprapus peste tendinţa României de a se eman

Primul semnal public, uşor de descifrat de către Occident, a venit în septembrie 1963. România a votat, în cadrul celei de-a XVIII-a Sesiuni a Adunării Generale a ONU, o rezoluţie privind denuclearizarea Americii Latine, deşi U.R.S.S. şi celelalte state socialiste s-au opus. Potrivit relatărilor lui Mircea Maliţa, în cadrul şedinţei respective a fost un şoc: „N-am să uit cuvintele: «Romania, please repet!». «Yes!». Erau nedumeriţi. A fost uluitor!”.

În acest context, politica de independenţă faţă de U.R.S.S. promovată de Bucureşti, mai cu seamă după adoptarea „Declaraţiei din aprilie 1964”, era privită extrem de binevoitor şi încurajată de establishment-ul de la Washington. Semnalele că liderii de la Bucureşti îşi urmăresc propriile interese şi nu ezită să contrarieze Moscova au continuat şi în anii următori.

În vara anului 1967, România a fost singurul stat socialist care a refuzat să rupă relaţiile diplomatice cu Israelul după „Războiul de şase zile”, atrăgându- şi atât mânia U.R.S.S.- ului, cât şi un boicot comercial din partea ţărilor arabe. Peste numai un an, în 21 august 1968, secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceauşescu, rostea din balconul Comitetului Central al partidului o violentă diatribă împotriva invadării Cehoslovaciei de către unităţi militare ale ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, în frunte cu U.R.S.S. Pentru S.U.A. era limpede: România era altfel şi trebuia protejată şi încurajată!

Primul gest a venit de la preşedintele Lyndon Johnson. Acesta, fiind informat că se pregăteşte şi o invadare a României, a transmis Uniunii Sovietice, printr-un discurs ţinut la San Antonio în 30 august, celebrul avertisment: „Nu dezlegaţi câinii războiului! (Unleash the dogs of war!)”.

La mai puţin de un an de la aceste evenimente, în 2 august 1969, avea loc un eveniment de primă mână: Air Force One ateriza la Bucureşti şi preşedintele Richard Nixon era întâmpinat de Nicolae Ceauşescu şi de o uriaşă mulţime entuziastă. Pentru prima dată după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, un preşedinte al S.U.A. vizita un stat socialist!

România demonstra, din nou, că e unică, reuşind să aibă relaţii bune şi foarte bune cu state aflate în conflict sau cu puternice interese divergente. Mai precis, diplomaţia românească avea relaţii şi contacte atât cu U.R.S.S., cât şi cu S.U.A., atât cu Israelul, cât şi cu statele arabe, atât cu R.F. Germania, cât şi cu R.D. a Germaniei. Chinezii, vietnamezii, nord-coreeni şi albanezii priveau, de asemenea, cu încredere Bucureştiul. Era o performanţă fără precedent.

Dineul oferit în onoarea președintelui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu de președintele Jimmy Carter și doamna Rosalynn Carter

Trei vizite de stat şi o vizită oficială – o performanţă neegalată!

S.U.A. păreau că-şi găsiseră un partener de dialog în interiorul blocului comunist şi au făcut în următorii ani gesturi evidente de încurajare şi sprijinire a politicii promovată de România. Pe lângă acţiunile de diplomaţie culturală, de încurajare a schimburilor comerciale şi colaborării economice (inclusiv acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate la 2 aprilie 1975), o importanţă simbolică deosebită au avut-o vizitele pe care Nicolae Ceauşescu le-a efectuat în S.U.A.

Protocolul Casei Albe prevede organizarea mai multor tipuri de vizite la nivel înalt. În ordinea importanţei, acestea sunt: vizita de stat, vizita oficială, vizita oficială de lucru, vizita de lucru şi vizita privată. Nicolae Ceauşescu a reuşit o performanţă rară, neegalată încă deun alt lider al României, efectuând, în numai opt ani, patru vizite în S.U.A.: trei vizite de stat (26-27 octombrie 1970, 4-7 decembrie 1973 şi 12-17 aprilie 1978) şi o vizită oficială (11 iunie 1975).

Nicolae Ceaușescu și directorul general al Fondului Monetar Internațional, H. J. Witteveen

Vizita de stat la Casa Albă – protocol de gradul zero!

Vizita de stat este organizată exclusiv pentru şefii de stat, dar nu toţi şefii de stat beneficiază, automat, de o primire la acest nivel. Cel mai adesea, vizitele de stat sunt organizate pentru liderii unor state puternice, în vreme ce statele mici şi mijlocii obţin, de regulă, vizite oficiale. De exemplu, în perioada 1965- 1989, Italia nu a beneficiat decât de trei vizite de stat: prima, efectuată de preşedintele Giovanni Leone, în 25-27 septembrie 1974, a doua, efectuată de preşedintele Alessandro Pertini, în 24-27 martie 1982, iar a treia a avut loc în 10-15 octombrie 1989, preşedinte fiind Francesco Cossiga.

Din rândul statelor comuniste, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia şi R.D.G. nu au avut nici un fel de vizită, Polonia a avut doar o vizită oficială (primul secretar Edward Gierek, 8-10 octombrie 1974), iar Ungaria doar o vizită oficială de lucru (premierul Károly Grósz, 26-28 iulie 1988). Chiar Uniunea Sovietică nu a beneficiat decât de două vizite oficiale (premierul Nikita Hruşciov, 15-16 sept. 1959, secretarul general Leonid Brejnev, 18-26 iunie 1973) şi o vizită oficială de lucru (secretarul general Mihail Gorbaciov, 7-10 decembrie 1987). Numai Iugoslavia a avut două vizite de stat (preşedintele Iosip Broz Tito, 27-30 oct. 1971 şi 6-9 martie 1978).

Vizita de stat se derulează, de obicei, pe o perioadă de patru zile şi presupune respectarea strictă a unor reguli de protocol. Astfel, sosirea se face pe aeroportul Bazei Militare Andrews, unde oaspeţii sunt întâmpinaţi la scara avionului cu covor roşu de o gardă de onoare. Comitetul de întâmpinare este alcătuit din Şeful Protocolului S.U.A., ambasadorul S.U.A. în ţara oaspete, ambasadorul respectivei ţări în S.U.A., comandantul general al bazei militare Andrew, doi-trei înalţi demnitari desemnaţi de Şeful Protocolului.

Pe timpul coborârii scării avionului, U.S. Air Force Band intonează „Arrival Fanfare Number One”, după care, la baza scării, un copil înmânează oaspeţilor un buchet de flori. Apoi, şeful Protocolului prezintă comitetul de întâmpinare şi urmează intonarea imnurilor naţionale. Plecarea spre casa de oaspeţi (de obicei, „Blair House” din Washington) se face la bordul autoturismelor de protocol.

Primirea de către preşedintele S.U.A. se face în dimineaţa zilei următoare sosirii oaspeţilor, după reguli la fel de stricte. Cu câteva minute înainte ca oaspeţii să ajungă la Casa Albă, preşedintele iese din clădire, prin camera pentru recepţii diplomatice, către peluza de sud, moment în care orchestra intonează „Hail to the Chief”. La sosirea limuzinei oaspeţilor, infanteriştii din garda de onoare deschid portierele şi orchestra intonează „Call to Statesmanship”.

După un schimb de felicitări, preşedintele S.U.A. şi Prima Doamnă prezintă comitetul de întâmpinare alcătuit dinvicepreşedintele S.U.A., membrii guvernului şi înalţi oficiali ai Departamentului Apărării. Urmează intonarea imnului de stat al vizitatorilor şi apoi al S.U.A., în cursul căreia bateria prezidenţială trage 21 de salve de tun, şi apoi are loc trecerea în revistă a gărzii de onoare.

De la o tribună instalată pe peluză, preşedintele S.U.A. adresează un mesaj de bun venit, urmat de răspunsul oaspetelui, apoi înalţii oficiali se deplasează spre Casa Albă, intrând în „Salonul Albastru”, unde are loc semnarea în cartea de oaspeţi. După trecerea în „Salonul Roşu”, are loc prezentarea reciprocă de cadouri între cei doi şefi de stat, acestea aflându-se în grija ofiţerilor de protocol. Cadourile erau, desigur, simbolice.

De exemplu, Elena Ceauşescu i-a oferit doamnei Rosalynn Carter o faţă de masă din pânză topită cu 12 serveţele (936 de lei) şi o maramă din borangic (512 lei), iar Nicolae Ceauşescu i-a oferit preşedintelui american un set de 12 volume în limba engleză ale lucrării „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. A primit, în schimb, volumul „Why not the best?”, publicat în timpul campaniei electorale a lui Carter, şi un volum cuprinzând un set de fotografii ale teritoriului României, realizate din satelit.

Fără a intra în detalii, menţionăm că o vizită de stat presupune şi două runde de întâlniri pentru discutarea problemelor trecute pe agenda de lucru, oferirea în onoarea oaspetelui a unui dineu la Casa Albă de către preşedintele S.U.A., cuun schimb de toasturi, oferirea unui dejun oficial de către Secretarul de Stat al S.U.A., semnarea unei declaraţii comune, a unor tratate, convenţii sau a altor documente bilaterale în prezenţa celor doi şefi de stat.

Nicolae Ceauşescu și președintele Coca-Cola, J. P. Austin

Aprilie 1978 – apogeul diplomatic al lui Nicolae Ceauşescu

Ajunşi în acest punct al analizei noastre, trebuie să precizăm importanţa acordată de liderul de la Bucureşti acestei vizite, precum şi care erau obiectivele vizitei lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A.

Invitaţia de a efectua o vizită în S.U.A. a fost făcută prin intermediul Ambasadei de la Bucureşti, după ce secretarul de Stat Cyrus Vance a trimis, în 19 august 1977, ambasadorului american o telegramă cu următorul conţinut: „Ambassador is authorized to extend on behalf of president Carter an invitation for president Ceausescu to pay a state visit to the United States (2 days in Washington, 4 days elsewhere in the U.S.) in the first half of 1978. Invitation includes mrs. Ceausescu, should the president desire to bring her. Ambassador may extend the invitation in whatever manner he believes most appropriate. 2. Once invitation is extended, we will proceed to select a mutually convenient date”.

Orizontul previzibil al vizitei a început să se contureze încă din 26 august 1977 când, prin telegrama nr. 06283, Ambasada americană de la Bucureşti informa Departamentul de Stat că ministrul român de Externe, George Macovescu, a comunicat dorinţa părţii române ca vizita lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A. să aibă loc după 15 martie 1978. Motivul invocat era acela că, după vizita precedentă efectuată în perioada iernii (4-7 decembrie 1973), Nicolae Ceauşescu ar prefera o perioada a anului mai favorabilă. Evident, totodată, Macovescu s-a interesat şi asupra datei preconizate de partea americană.

La începutul lunii februarie 1978, consilierii români s-au deplasat la Washington şi auînmânat omologilor americani materiale referitoare la situaţia respectării drepturilor omului în România (inclusiv o listă cu persoane care aşteptau viza americană pentru a părăsi ţara), o scurtă istorie a României şi a relaţiilor româno-americane, un rezumat al biografiilor membrilor delegaţiei române (cuprinzând inclusiv indicaţii despre corecta pronunţare a numelor).

În ceea ce priveşte obiectivele vizitei, acestea pot fi grupate în două mari categorii: obiective economice şi obiective politico- diplomatice.

Nicolae Ceauşescu în mijlocul petroliștilor de pe platforma de foraj din Golful Mexic

Agenda economică a vizitei în S.U.A.

În primul rând, se dorea o extindere mai accentuată a relaţiilor bilaterale, în special cele ţinând de dezvoltarea comerţului, precum şi de obţinerea unor noi licenţe tehnologice de vârf. În acest scop, pe lângă solicitarea prelungirii Clauzei naţiunii celei mai favorizate, au fost planificate întâlniri cu figuri de primă importanţă din lumea financiar- bancară şi industrială a Statelor Unite.

Astfel, pe parcursul vizitei în S.U.A. erau programate convorbiri cu conducerile următoarelor firme: „Engelhard Minerals and Chemicals Co.”, din New York, „Occidental Petroleum Corp.”, din Los Angeles, California, „Control Data Corp.”, Minneapolis, Minnesota, „Boeing Co.”, Seattle, Washington, „Federal Express Corp.”, Memphis, Tennessee, „Manufacturers Hanover Trust Co.”, New York, Dresser Industries, Inc.”, Dallas, Texas, „I.U. International Corp.”, Wilmington, Delaware.

Interesele României în dezvoltarea unor relaţii de afaceri cu aceste firme erau majore. De exemplu, firma „Federal Express” era interesată în modernizarea flotei sale aeriene şi intenţiona să cumpere 40-50 avioane „Focker 614”. Întrucât negocierile cu firma vest-germană eşuaseră, România încerca să obţină acest contract, avioanele urmând a fi asamblate în România, fie pe baza unei licenţe „Focker”, fie printr-o colaborare cu firma „Boeing” pentru fabricarea în România a unui avion de pasageri cargo de aproximativ 50-60 locuri.

Firma „Combustion Engineering” producea sisteme de generare a aburului pe bază nucleară şi de combustibil solid, vase pentru reactori nucleari şi alte componente nucleare, proiecta şi construia fabrici de etilenă, polietilenă, complexe petrochimice şi rafinării de petrol. De exemplu, la uzina din Chattanooga producea cazane grele de presiune, pentru centrale nucleare, de 30 m lungime, 11 m diametru şi 1.000 t greutate. Acestea şi alte produse ale firmei erau de maxim interes pentru viitoarea centrală atomoelectrică de la Cernavodă.

Marea firmă de transporturi „I.U. International Corporation” era vizată pentru obţinerea unui contract de livrare a unei tehnologii de recuperare a fierului din zgurile metalice şi din deşeuri. De asemenea, se propunea achiziţionarea din România a 4-5.000 de vagoane pentru transportul cărbunelui, treipatru nave pentru transporturi de mărfuri generale (de 8-12 mii tdw), mineraliere de până la 55.000 tdw sau port-containere.

Mai multe obiective economice de maxim interes pentru România urmau a fi vizitate: centrala electro-nucleară a „Tennessee Valey Authorithy”, Chattanooga, Tennessee, uzina din Chattanooga a firmei „Combustion Engineering Co.”, firma „Texas Instruments”, din Dallas, Centrul Spaţial NASA din Houston, firma „Cameron Iron Works”, din Houston, o platformă de foraj marin de mare adâncime amplasatăîn Golful Mexic şi deţinută de firma J. Ray Mc. Dermott, din New Orleans, Louisiana. Nu în ultimul rând, au fost programate discuţii cu conducerea Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) şi a Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.).

Pentru o cât mai bună documentare şi informare a lui Nicolae Ceauşescu, Ministerul Afacerilor Externe a întocmit un amplu dosar-documentar ce includea următoarele aspecte: sinteza relaţiilor României cu S.U.A., fişa acţiunilor şi problemelor în curs de rezolvare, situaţia intervenţiilor americane privind plecări de cetăţeni români în străinătate şi căsătorii mixte, situaţia din comunitatea americană de origine română, Banca de export-import (Eximbank) a S.U.A., creditele C.C.C. (Commodity Credit Corporation), o prezentare generală a Statelor Unite ale Americii, lista membrilor cabinetului american, biografiile principalelor personalităţi pe care urma să le întâlnească în cursul vizitelor, însoţite de fotografiile şefului statului şi ministrului de externe, relaţiile României cu Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), relaţiile României cu Fondul Monetar Internaţional (FMI).

Agenda diplomatică publică şi secretă

Ceauşescu era personajul în care atât liderii arabi, cât şi oamenii politici israelieni păreau să aibă încredere, deci implicarea sa în procesul de pace din Orientul Mijlociu era dorită atât de cele două părţi aflate în conflict, cât şi de S.U.A. De asemenea, liderul român era perceput ca având relaţii excepţional de bune cu conducerea de la Beijing, iar partea americană era interesată într-o accelerare a procesului de normalizare a relaţiilor americanochineze. Nu în ultimul rând, medierea României era dorită şi în problema relaţiilor dintre Coreea de Nord şi cea de Sud, urmărindu-se crearea unui canal confidenţial de negociere, după modelul folosit în timpul conflictului americano-vietnamez.

Eforturile Coreei de Nord de a crea un canal de negociere cu Statele Unite s-au intensificat sensibil după venirea lui Jimmy Carter la Casa Albă, porninduse de la promisiunile făcute de acesta în campania electorală cu privire la reducerea prezenţei militare americane în Coreea de Sud. În acest scop, liderii nord-coreeni au apelat la bunele oficii ale unor diplomaţi acreditaţi la Washington. Potrivit telegramei Ambasadei României nr. 085374 din 22 octombrie 1977, eforturile nordcoreenilor au plecat de la declaraţiile lui Carter din campania electorală referitoare la reducerea numărului de soldaţi din peninsula coreeană, precum şi de la potenţialul sprijin al U.R.S.S.-ului, Chinei şi al câtorva state nealiniate de a susţine procesul de pace.

Potrivit lui Nicolae M. Nicolae, ambasadorul României la Washington, nord-coreenii au trimis mesaje prin intermediul unor şefi de state din Africa şi Asia, precum preşedintele Gabonului şi ex-premierul pakistanez Z.A. Bhuto. De asemenea, în timpul vizitei preşedintelui Iosip Broz Tito în Coreea de Nord, acesta ar fi fost rugat să transmită dorinţa Phenianului de a iniţia un dialog în problema coreeană. Acesta a transmis mesajul către Casa Albă prin intermediul lui Edvard Kardelj, dar răspunsul preşedintelui Carter a condiţionat orice discuţii de includerea cu drepturi egale a sud-coreenilor la negocieri. Eşecurile repetate i-au determinat pe nord-coreeni să-şi pună speranţele într-un demers al liderului român.

Preşedintele român urma să fie „purtătorul primei oferte de pace a Phenianului în cei 25 de ani de la încetarea războiului coreean”, după cum titra Associated Press. Încă din 27 martie 1978, Ceauşescu l-a primit la Bucureşti pe Kim Iong Nam, secretar al C.C. al Partidului Muncii, trimis special al liderului nord-coreean, Kim Ir Sen. Ultimele solicitări ale părţii nord-coreene au fost transmise de către Sin In Ha, ambasadorul R.P.D. Coreene la Bucureşti, în cadrul unei audienţe pe care Nicolae Ceauşescu i-a acordat-o în 4 aprilie 1978. Cu această ocazie, ambasadorul coreean a arătat că Kim Ir Sen manifestă „o gratitudine deosebită pentru faptul că stimatul tovarăş Nicolae Ceauşescu, exprimându-şi sprijinul total faţă de noul proiect şi noua orientare a Partidului Muncii din Coreea menite să urgenteze soluţionarea problemei unificării Coreei, a dat asigurări că va acţiona în mod activ pentru abordarea cererii părţii coreene în timpul vizitei în S.U.A.”.

De asemenea, înaintea plecării în S.U.A. au fost purtate discuţii atât cu Anwar as- Sadat, preşedintele Republicii Arabe Egipt, care a efectuat o vizită la Bucureşti în 11- 12 februarie 1978, cât şi cu ministrul de Externe al Israelului, Moshe Dayan, aflat şi el în vizită la Bucureşti în perioada 2-5 aprilie 1978.

În acelaşi scop, al succesului deplin al vizitei, au fost declanşate tatonări în vederea încheierii viitoarelor negocieri de factură economică prin contracte ferme, prin sondarea mediului de afaceri american şi stabilirea unei agende ambiţioase de întâlniri cu figuri de prim rang.

Nu au fost neglijate nici un fel de pârghii pentru asigurarea unui succes cât mai deplin al demersurilor româneşti. O atenţie aparte a fost acordată sensibilizării unor grupări de presiune şi de lobby de la Washington, fapt ce relevă o bună cunoaştere a culiselor mecanismelor decizionale din cadrul Congresului S.U.A. În acest sens, merită amintit faptul că în timpul discuţiilor purtate la 4 aprilie 1978 între Moshe Dayan şi Nicolae Ceauşescu, a fost obţinută promisiunea unui lobby favorabil României în vederea desfăşurării vizitei preşedintelui român la Washington în condiţii cât mai bune.

Un bilanţ de tip win – win sau match-ball pentru S.U.A.?

Realizarea unui bilanţ al ultimei vizite a lui Nicolae Ceauşescu în S.U.A este dificilă, din mai multe motive. Unul dintre acestea ar fi criteriile de evaluare: să prevaleze câştigurile de natură economică, beneficiile de imagine publică sau atingerea unor obiective politice? Un altul ar viza perioada de timp la care raportăm efectele vizitei: pe termen scurt (unu-doi ani), mediu sau lung (un deceniu)? Din (cel puţin!) aceste motive, vom evita un răspuns tranşant, invitând cititorul la reflecţie.

Astfel, se poate socoti că, prin contractele economice şi comerciale încheiate în timpulşi în urma vizitei, schimburile economice româno-americane s-au consolidat. Un rol important în acest proces la avut şi reînnoirea periodică a Clauzei Naţiunii celei mai favorizate. Transferurile de tehnologie americană, know-howul şi contactele directe nu puteau decât să fie benefice unei economii aflată în plin proces de dezvoltare, aşa cum era aceea a României.

Imaginea publică a lui Nicolae Ceauşescu a avut, fără îndoială, foarte mult de câştigat, atât în plan intern, cât şi, mai ales, în plan internaţional. Lider al unei ţări destul de mici, dar cu o economie în curs de modernizare şi cu o diplomaţie foarte dinamică, Ceauşescu reuşeşte să treacă în ochii opiniei publice drept o personalitate care avea talentul uimitor de a aduce la un numitor comun liderii plasaţi pe poziţii aparent ireconciliabile. Egiptul şi Israelul, China şi U.R.S.S., Vietnamul şi S.U.A., Coreea de Nord şi Coreea de Sud beneficiaseră, cu toatele, de serviciile diplomatice ale României, reuşind depăşirea unor obstacole ideologice sau/ şi de prestigiu aparent insurmontabile.

Pe de altă parte, S.U.A. par să fi avut abilitatea de a instrumentaliza orgoliul personal al lui Nicolae Ceauşescu, oferindu-i succese facile în planul imaginii publice şi folosindu-l ca negociator secret în deblocarea unor canale de comunicare. Pe de altă parte, strategii americani par să fi înţeles că obsesia lui Nicolae Ceauşescu pentru dezvoltarea economică a României le pune la îndemână o pârghie puternică pentru presiuni de natură politică.

Invocând permanent încălcarea drepturilor minorităţilor naţionale şi religioase, încălcarea drepturilor omului, cu o atenţie aparte pentru emigrarea evreilor şi etnicilor germani, S.U.A. au exercitat presiuni constante asupra Bucureştiului, încercând să obţină o relaxare a regimului de la Bucureşti. Spectrul suspendării Clauzei Naţiunii celei mai favorizate, dar şi presiunile exercitate prin intermediul F.M.I., B.I.R.D. şi F.M.I., au provocat multe dureri de cap conducerii României.

Deplasarea accentului de pe încurajarea disensiunilor dintre ţările membre ale blocului comunist (inter-sistem) spre sprijinirea mişcărilor de disidenţă şi a contestatarilor din interiorul fiecărui stat comunist (intra-sistem) îl făcea inutil pe Ceauşescu, ca lider rebel al lagărului. În plus, apariţia lui Mihail Gorbaciov, ca partener de dialog reformist, l-a făcut complet desuet pe liderul român, acesta devenind total neinteresant pentru Washington. Ca urmare, campania de diabolizare a acestuia a primit undă verde, semnalul fiind dat prin publicarea lucrării lui I.M. Pacepa, Red horizons: The True Story of Nicolae & Elena Ceausescu’s Crimes, Lifestyle and Corruption, Washington D.C., Regnery Gateway, 1987.

Aşadar, aprilie 1978 a fost pentru liderul român his finest hour, atingerea unui pisc al evoluţiei sale politice, atât în plan extern, cât şi în plan intern. Au urmat, inevitabil, reculul, rostogolirea şi căderea, accentuate, cu toatele, de absenţa unor consilieri care să-i şoptească, asemenea vechilor dictatori ai Romei: Cave ne cadas!

Desfăşurarea vizitei

Vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu s-a desfăşurat între 12 şi 17 aprilie 1978 şi a avut, cum era şi firesc, un program foarte riguros. Sosirea aeronavei prezidenţiale Boeing 707 la baza aeriană Andrews a avut loc în 11 aprilie, la ora 18,00, iar la 18,05 coloana oficială începea deplasarea spre reşedinţa pentru oaspeţii preşedintelui S.U.A ., „Blair House”, 1651 Pennsylvania Avenue, N.W. Sosirea a avut loc la ora 18,30 şi a fost urmată de activităţile specifice instalării delegaţiei române şi de o cină privată.

Suita oficială a lui Nicolae Ceauşescu era formată din Gh. Oprea, prim viceprim-ministru, Ştefan Andrei, ministrul Afacerilor Externe, Vasile Pungan, ministru la Preşedinţia R.S.R., şeful grupului de consilieri ai preşedintelui, Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini. De asemenea, Ceauşescu a fost însoţit de Constantin Mitea, redactor-şef al ziarului „Scânteia”, Nicolae Ecobescu, ambasador, şef al Protocolului de Stat, g-ral. lt. Nicolae Stan, aghiotant şef al preşedintelui R.S.R., Nicolae Năstase, secretar personal al preşedintelui, Ion Pop D. Popa, medic personal al preşedintelui, Sergiu Celac, secretar interpret, Violeta Năstăsescu, secretară interpretă, Constantin Mateescu şi Vicenţiu Constantinescu, stenodactilografi. Garda personală a lui Nicolae Ceauşescu era formată din col. Ion Băjenaru, aghiotant, col. Marin Neagoe, aghiotant, mr. Ştefan Levenţiu, cpt. Nicolae Badea, cpt. Nicolae Rădulescu, ofiţeri de gardă, mr. Ion Popa, ofiţer cu verificări tehnice. Grupul de presă era alcătuit din nouă persoane, printre care Ion Cumpănaşu, directorul general AGERPRES, şi Ilie Ciurescu, redactor-şef adjunct la TVR. Personalul de deservire consta în doi ospătari şi o coafeză, iar echipajul avionului prezidenţial Boeing 707 era alcătuit din 18 persoane, în frunte cu g-ral. mr. Gheorghe Cristian, comandantul aeronavei.

Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, la Centrul Spațial NASA, împreună cu cosmonautul John Young

Convorbirile oficiale la nivel înalt s-au derulat la Washington în două runde, prima având loc în ziua de 12 aprilie 1978, iar cea de-a doua în 13 aprilie. Din partea română, la convorbiri au participat Nicolae Ceauşescu, preşedintele R.S.R., Gheorghe Oprea, Ştefan Andrei, Vasile Pungan, Ioan Avram, Nicolae M. Nicolae, ambasadorul României la Washington. Par tea americană a fost reprezentată de Jimmy Carter, preşedintele S.U.A., Cyrus Vance, secretar de stat, Zbigniew Brzezinski, consilier al preşedintelui S.U.A. pentru problemele securităţii naţionale, George S. Vest, asistentul secretarului de stat pentru probleme europene, Rudolph Aggrey, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti.

În cadrul primei runde de convorbiri, problemele abordate au fost două: în primul rând, procesul de pace din Orientul Mijlociu, urmat apoi de discuţii pe marginea relaţiilor americano- sovietice. Fără a insista asupra conţinutului acestor probleme, ne vom limita la a menţiona faptul că Jimmy Carter a apreciat că eforturile S.U.A. şi ale României pentru soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu „au fost complementare”, subliniind faptul că „noi am beneficiat şi am apreciat informaţiile şi sfaturile pe care le-am primit de la dumneavoastră, din partea reprezentanţilor dumneavoastră”.

În ceea ce priveşte a doua problemă, Carter l-a informat pe Nicolae Ceauşescu asupra apropiatei vizite a lui Cyrus Vance la Moscova şi a lui Andrei Gromîko la Washington, etapă premergătoare unei viitoare întâlniri între Carter şi Leonid Brejnev. În opinia preşedintelui american, „divergenţele internaţionale, cele două ţări ale noastre le-au rezolvat între timpşi avem doar trei-patru probleme”. Cele mai importante se dovedeau a fi aspectele referitoare la tratatul SALT şi cele ridicate de „pătrunderea sovieticilor în Africa”, în special în Angola şi Etiopia.

A doua rundă a discuţiilor dintre cei doi preşedinţi a avut loc în ziua de 13 aprilie, după un mic dejun luat la „Blair House”, împreună cu o serie de senatori americani. Aşa cum menţionează istoricul Constantin Moraru, această rundă „a avut două componente distincte, una separată de o oră, în Biroul Oval, care a avut un caracter special („Strict secret” după document), cealaltă oficială, în sala de tratative”.

Întâlnirea confidenţială dintre Nicolae Ceauşescu şi Jimmy Carter, care a suscitat numeroase speculaţii referitoare la o ipotetică propunere de „listare la bursă a economiei româneşti”, a avut de fapt, ca subiect, problema coreeană. Soluţionarea acesteia a reprezentat singurul subiect abordat în exclusivitate în acest cadru restrâns. Celelalte probleme (Clauza Naţiunii celei mai favorizate, emigrarea evreilor şi reunificarea familiilor, relaţiile americano- chineze, problema Orientului Mijlociu) au fost discutate, pe larg, şi în celelalte întrevederi, în cadru lărgit.

Aşa cum singur o spunea, Nicolae Ceauşescu era un mesager personal al preşedintelui Kim Ir Sen („m-a rugat să vă prezint unele considerente ale lui privind soluţionarea problemei coreene”). Obiectivul său era acela de a-l convinge pe preşedintele S.U.A. să accepte deschiderea unui canal de negociere directă cu Phenianul, excluzând de la discuţii liderii de la Seul.

După încheierea acestei discuţii confidenţiale, la ora 11,30, au fost reluate discuţiile în cadru lărgit printr-o prezentare succintă a aspectelor discutate, realizată de către preşedintele Carter:

„Am avut cu domnul preşedinte Ceauşescu o discuţie foarte interesantă. Domnul preşedinte Ceauşescu, probabil, va împărtăşi miniştrilor dânsului şi eu voi împărtăşi miniştrilor mei părerile, cu scopul de a economisi timpul care ne rămâne”.

Restul zilei de 13 aprilie a fost consacrat de Nicolae Ceauşescu unor întâlniri cu oameni politici americani (precum senatorul Henry Jackson) şi cu personalităţi din lumea financiară şi mediul de afaceri (dr. Hondrick J. Witeveen, directorul general al Fondului Monetar Internaţional, J. P. Austin, preşedintele companiei „Coca-Cola”, A. Hammer şi A. Gore, preşedinţi ai companiilor „Occidental Petrolium” şi „Island Crook”).

În intervalul 14-16 aprilie Nicolae Ceauşescu a vizitat statele Tennessee, Texas, Louisiana şi New York, având întâlniri cu Harry Morgan, preşedintele fundaţiei „Friendship Ambassadors”, David Rockfeller, preşedintele Băncii „Chasse Manhattan”, Arthur Schneier, preşedintele Comitetului de Sprijin al României în acţiunea de înlăturare a urmărilor inundaţiilor şi cutremurului, Gabriel Hauge, preşedintele firmei „Manufacturers Hanover Trust”, Klutznik Philip, preşedintele „Congresului Mondial Evreiesc”, John O. Logan, preşedintele companiei „Universal Oil Product”, William Norris, preşedintele corporaţiei „Control Data”.

De asemenea, s-a întâlnit cu oameni de afaceri din Dallas, cu reprezentanţii cercurilor de afaceri legate de Federaţia asociaţiilor evreieşti din S.U.A., cu Milton Rosenthal, preşedinte al Consiliului Economic Româno-American, şi cu Edward Koch, primarul oraşului New York. Nu au lipsit din program întâlniri cu reprezentanţi ai comunităţii cetăţenilor americani de origine română, precum şi vizite la Centrul Spaţial al N.A.S.A. de la Houston şi la Muzeul Metropolitan din New York.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)