„Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui”.

Citatul din deschidere nu aparține nu știu cărui naționalist de aruncat în groapa cu var de neo-marxiștii tefeliști, nu știu cărui ultra-ortodox din categoria „pupătorilor de moaște”, a celor care vor „catedrale în loc de spitale”, sau nu știu cărui „prost”, cu viitorul destinat prostiei pentru încă zeci de ani de vreun Brucan cu aproape 12 clase, câte avea Oracolul din Dămăroaia.

Aparține lui Mircea Eliade și face parte din articolul „A nu mai fi român”, apărut în Revista Vremea, nr. 304, din 10 Septembrie 1933. Din cu totul alte motive decât acum, printre tinerii intelectuali și scriitori de atunci făcea furori moda de „a regreta că sunt români”, pentru că îi considerau pe români a fi „o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.”

În același articol, autorul le reproșa acelorași că „n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuși cu o inteligență și o simțire proprie.”

În acea perioadă totuși, poporul român nu era aruncat nici măcar în noroi, darămite direct în hazna, așa cum se întâmplă cu el în ultimii 30 de ani. Un sinistru agent cominternist, Silviu Brucan, - - o bestie care cerea în anii `50, din paginile Scânteii, moartea unor marilor intelectuali români - a dat semnalul încă din 1990.

Într-un interviu acordat publicației „The Independent”, punea poporului român eticheta de „stupid people”. Despre el, Petre Țuțea spunea că „știe să numere până la 5 cu ajutorul familiei”.

A făcut pui! Cu cine? „Cu cele zece plăgi ale Egiptului”! Doar dintr-o asemenea împreunare puteau ieși niște homunculi pentru care poporul român este „cu substanța tarată”, iar „radiografia plaiului mioritic este ca o fecală”, așa cum ne anunța Patapievici la puțin timp după Brucan. Lucrurile nu s-au oprit aici, așa cum eu credeam la acea vreme, s-a deschis o modă, a devenit „cool” să-i faci pe ai tăi așa cum nu-i faci nici pe dușmani.

Românii au devenit fier roșu pentru alți români, jignirile au început să curgă-șuvoi. Copiii noștri au devenit niște „tâmpiți”, pensionarii niște „nesimțiți”, bugetarii niște „paraziți” și, tot așa, românii au ajuns să fie toți, rând pe rând , făcuți așa cum dictau spumele de la gurile oricărui scelerat. Nu fără rezultate!

Flegmele aplicate diferitelor grupuri sociale, profesionale sau de simpatizanți ai unor diverse curente politice au dus la înrădăcinarea urii. A dus la radicalizarea raporturilor dintre submulțimi ale societății românești. Antagonizarea pe bază de ură a început mineze raporturile din mai toată societatea: profesori-elevi, activi-pensionari, civili-militari, tineri-bătrâni, medici-pacienți, cetățeni- politicieni, și tot așa, nu a scăpat nimeni, a început ura unora împotriva altora, a tuturor împotriva tuturor.

Peste toate însă, cel mai folosit cui de țintuit cel care gândește, zice și face altfel a devenit „Prost”. Iar cel mai „Prost” a fost desemnat cel care, oricare, gândește, zice și face altfel. Altfel decât cine? Altfel decât cel care urma să-l facă „Prost”. Zilele trecute, s-a atins un apogeu. „Proștilor!”, adresat public tuturor, cu care românii aproape că s-au obișnuit, s-a transformat în „F***-vă D******ii mamilor voastre de proști!”.

Așa ne trebuie, dacă nu ascultăm, așa ne trebuie dacă nu ne ridicăm la exigențele celor pe care nu-i merităm, nici când ne povățuiesc, nici când în duminici electorale ne toarnă procente, în măsură să ne împingă în sau să ne scoată din țarc, așa cum face ăsta care ne înjură acum de ce avem mai sfânt, de Dumnezeu și de mame.