Când au hotărât să rămână în bănci la votul moţiunii de cenzură, parlamentarii democrat-liberali au reuşit să facă un lucru pe care niciun partid postdecembrist aflat la guvernare nu l-a mai izbutit.
Nu la această scară, cel puţin, şi nu într-o atât de evidentă şi agresivă incompetenţă. Dacă sunteţi în căutarea unui motiv care să justifice, fie şi parţial, implozia sistemului politic românesc postdecembrist, iată un argument: absenţa crasă a politicului.
Nu e doar vina PDL-ului, deşi guvernarea sa dezastruoasă, creditată ieri cu zero voturi de susţinere la moţiunea de cenzură, a expus în toată splendoarea incapacitatea politicianului mediu statistic din România de a imagina soluţii, de a le comunica eficient şi, în ultimă instanţă, de a asigura implementarea lor. Cabinetul Boc se laudă că are forţa de a rezista populismului şi de a împinge reforme dureroase pentru populaţie, dar absolut necesare pe termen mediu şi lung. Palatul Victoria uită, însă, cu totul o lecţie istorică fundamentală. Poate că, de fapt, nici măcar n-a citit-o vreodată.
În perioade de criză, administraţiile nu se bazează doar pe propriul creier, ci şi pe inimile cetăţenilor. Aceasta este, cel puţin, lecţia politică a modernităţii: o societate se construieşte acolo unde puterea obţine asentimentul supuşilor. În logica democraţiei, fenomenul acesta poartă un nume uitat în România: încredere. Capitol la care Emil Boc a reuşit să depăşească până şi performanţele de povestit nepoţilor ale guvernărilor CDR-iste din a doua jumătate a anilor '90. Coeziunea socială e o variabilă perfect absentă în România de astăzi, şi în lipsa ei nicio reformă, oricât de bine intenţionată, nu va reuşi să producă efecte profunde. Schimbarea nu poate veni decât la pachet cu viziunea politică.
O vreme, imediat după alegerea sa în funcţia de preşedinte al României, Traian Băsescu a alimentat sentimentul că are capacitatea de a mişca sistemul în direcţia corectă. Cu fiecare zi petrecută pe aleile umbroase ale Palatului Cotroceni, în mintea domnului Băsescu au început să încolţească, însă, tot felul de idei maligne despre cum ar trebui urnită România. Despre toate aceste metode dospite din experienţa politică a unui preşedinte obişnuit să distribuie mai degrabă sarcini, nu şi valori, nu pot să zic decât atât: aproape niciuna n-a fost, prin definiţie, politică.
Când încerci să incinerezi alianţa nefericită dintre afaceri şi administraţie rostind discursuri tari despre moguli şi livrând, pe surse, stenograme revelatoare despre putrefacţia morală a inamicilor, nu te poţi aştepta ca activitatea ta să stea sub semnul politicului. Când faci, în repetate rânduri, apel la popor, uitând cu totul că partenerul tău de dialog ar trebui să fie o societate, nu poţi avea pretenţia că deţii primatul într-un sistem politic. Cel mult, într-unul bazat pe interese, care a moştenit de la regimul comunist capacitatea de a distribui bunuri sociale şi atât.
Politica înseamnă ceva mai mult decât simpla plasare strategică a resurselor. Politica înseamnă, într-o lectură fundamentală, un laborator care produce şi livrează valori. Niciodată, după 1989, reprezentanţii puterii de la Bucureşti n-au imaginat un proiect coerent despre cum ar trebui să arate România. Iar, pentru un exerciţiu de sinceritate dus până la capăt, adevărul e că nici românii nu le-au cerut celor care i-au condus o definiţie a binelui comun. Această indiferenţă faţă de spaţiul public, perpetuată sub diverse chipuri în ultimele două decenii, a îmbrăcat forma unei minciuni paradoxale: deşi e promovată ca sursă primară a scandalului şi controversei, politica nu există în România.
Există, în schimb, nenumărate reţele de interese aduse laolaltă de formaţiuni pe care le numim, fraudulos, partide politice. Singura competenţă reperabilă a acestor structuri este strict tehnică: cum să împartă, echilibrat şi acceptabil pentru toate părţile implicate, resursele materiale. Când asupra termenilor "echilibrat" şi "acceptabil" intervin diferenţe de viziune, ceea ce numim politică începe să se structureze. În rest, discursul acestor pseudo-partide n-a reuşit, în douăzeci de ani, să fixeze nici măcar o idee despre România politică. Iar concluzia aceasta e validată deplin de prezent.
Parlamentarii puterii refuză, pur şi simplu, să-şi asume un act politic şi să voteze împotriva moţiunii care le ameninţă guvernarea. Moţiunea însăşi nu e un act politic asumat, ci o întreprindere tehnică formulată şi derulată în numele unui invizibil imperativ social care solicită plecarea guvernului. Cabinetul Boc ar fi meritat, în acord cu posibilităţile şi competenţele membrilor săi, să-şi încerce reformele în altă parte. Partidele domnilor Ponta şi Antonescu, doi lideri incapabili să coaguleze un plan politic coerent pentru majoritatea tăcută a societăţii (cea care nu iese în stradă, nu mai urmăreşte dezbateri politice şi, în general, nu prea mai votează), ar fi meritat şi ele o cu totul altă tribună de la care să-şi lanseze tezele. Nicidecum cea parlamentară. Şi totuşi, România de astăzi n-ar fi meritat nici una, nici cealaltă.
Recomandările noastre
