Psihologia influențează istoria. O afirmație de-o banalitate cutremurătoare. Cum e turcul, și pistolul. Cum e poporul, și guvernanții. Cei de la putere nu fac decît să replice în mic ce e deja răspîndit în mare la nivel mental, prin difuzie valorică, precum cerneala care penetrează creta.

Avem un popor nesigur pe el. Care, în imaturitatea sa emoțională, are repetate angoase de abandon. Să nu fie lăsat de unul singur, că nu știe să se descurce. Nu știe ce să facă cu viața lui, încotro s-o apuce, ce decizii să ia.

Încotro să o luăm noi, dacă n-avem niște stăpîni înțelepți, niște dictatori luminați care să ne arate calea și lumina și drumul? Nu contează dacă dictatorul e bun sau rău. Important e să fie. Să ne scutească de lenea ontologică de a lua decizii. Lasă, că știe el mai bine.

De ce să participăm noi la viața cetății? Lasă, maică, mai bine să pună Securitatea pe unii docili, de ce să ne mai spetim și noi. E greu să iei decizii. E mai bine să chibițăm pe margine. Lasă, că o rezolvă ei cumva. Noi ne uităm la televizor. Sigur Radu Tudor are dreptate.

Partea cu adevărat haioasă – dacă putem folosi acest cuvînt într-un context de consecințe geostrategice neplăcute – este că același lucru se întîmplă și la nivel de decizie. Acolo sus, la cei cocoțați pe nedrept în vîrful grămezii de putere, în vîrful statului. Ei nu iau decizii. Ei așteaptă ca alții, mereu mai puternici, mereu mai înțelepți, să le arate calea.

Încotro, Măria Ta? Încolo, mediocrii mei. Uite pe-aici. Uite, faceți așa. Uite, asta e decizia mai bună. Hai după noi, că vă arătăm noi cum e bine.

Precum caii ăia leneși care s-au învățat să meargă în coada celui din față, altminteri nu mișcă neam, la fel și glorioșii noștri mediocri de la vîrful țării. Nu pot lua decizii autonome. Nu pot fi elvețieni sau israelieni. Le lipsește o glandă, un organ, o putirință. Trebuie neapărat să existe un Behemot convenabil, un Imperiu care să îi scutească să gîndească și mai ales să riște.

Ce trebuie să facem dacă e o criză? Păi de ce ne întrebați pe noi? Stați un pic, aveți puțintică răbdare, să ne spună stăpînii. Ce facem de Covid? Hai să așteptăm să vedem ce zic superiorii noștri, să nu care cumva să-i supărăm. Dar cu criza energetică? Eșt copil? Ai răbdare, nu mă întreba. Rezolvă Ursula. Dar la războiul din Ucraina? Stai așa, organizăm CSAT-ul peste o săptămînă. Pînă atunci ne vine mutarea în plic și se rezolvă. Să fie bine, să nu fie rău. Știu ei mai bine, oricum.

Problema României nu este că e slugă la Imperiu. Dintotdeauna a fost așa. Și așa va fi și de aici încolo. Problema României este că îi e frică să nu care cumva să fie lăsată pe dinafară. Să nu fie lăsată repetentă geostrategic. Să se descurce de una singură. Aoleu, ce ne facem dacă nu ne primesc în prestigiosul lor cerc de inițiați? Ah, de unde mai luăm noi lumina, tehnologia, capitalul, dar mai ales ordinele, foaia de drum?

Și pentru că ne e frică de abandon, să nu care cumva să fim ai nimănui, să nu mai aibă cine să ne dea țîță, sîntem dispuși la tot soiul de concesii aberante. Sîntem precum școlarul ăla un pic tembel, prea docil, prea tocilar, care absoarbe cu nesaț tot ce-i zice to’a’ășa diriginte și acționează precum un roboțel cretin, spre disperarea și disprețul celorlalți din clasă.

Cine se duce să ude buretele? România. Cine toarnă și pîrăște cine a tras de păr pe cine și cine nu și-a făcut tema? România. Cine e mereu cu mîna pe sus, să răspundă prima, cu un entuziasm grețos? România. Cui îi e frică să nu care cumva să dispară profesorii, să fie lăsat singur în jungla de elevi rebeli? Tot România.

Stăpînii noștri, cei care știu să-și asume asprul joc de a fi autonomi, știu de angoasa noastră de copil tembel. Și profită de ea. Exploatează această slăbiciune și jupoaie tot ce poate fi jupuit de pe noi. Noi cu entuziasmul de școler prea cuminte. Ei cu ponoasele exploatării neo-coloniale. Actorii lor și caii noștri.

Trebuie să privatizăm? Cum să nu. Tot ce se poate, și ceva pe deasupra. Trebuie să implementăm controlul social pe bază de justiție politică? Ohoho. Noi am fost de departe cei mai entuziaști în a implementa poliția politică. Nu doar acuma. Dintotdeauna. Și în anii 50, cînd voiam să dăm bine în ochii Imperiului sovietic. Și acuma, în anii 2000, cînd cozile de topor Băsescu și Macovei au distrus tot ce putea distruge, de cele mai multe ori chiar fără ca stăpînii lor să le ceară asta. Am fost de departe torționarii cei mai nemiloși ai poporului nostru, indiferent de stăpînire.

La negocierile de aderare, la fel. Ne-am lăsat chiloții în vine, doar doar să ne primească. Am acceptat condițiile cele mai dezavantajoase. Am capitulat, pur și simplu. Am cedat Petromul fără nici un fel de rezistență. Am semnat toate tratatele de bună vecinătate posibile, în cele mai dezavantajoase forme ale lor. Am renunțat la orice pretenții. Am acceptat să avem cele mai scăzute subvenții agricole.

Pur și simplu am acceptat orice forțare, orice penetrare. Ce mai, viol pe față. Doar doar să nu care cumva să vină stăpînii să ne zică: nu sînteți buni, nu v-ați străduit suficient, vă lăsăm repetenți și tura asta. Ia stați voi, loazelor, acolo la colțul clasei, acolo în frigul ontologic, în spațiul ăla dintre Imperii, în no man’s land, la frig și la singurătate.

Și stăpînii știau de această angoasă. Și au jupuit tot ce se putea jupui. Cu ungurii nu le-a mers. Nici cu polonezii. Lasă, că și-au scos pîrleala neocolonială cu prăpădiții de români. Niște școlari speriați de bombe, disperați ca nu cumva coana dirigintă să nu strîngă disprețuitor din buze și să nu îi certe în fața clasei. Mentalitate de copil abuzat. Frici de copil tembel.

Lasă, că ne place. Și facem asta în continuare. Ungurii? Își văd de treaba lor, demonstrează autonomie. Se riscă să înfrunte Imperiul. Joacă la două capete. Și le iese. Polonezii? La fel. Cu fruntea sus, dau cu tifla celor care încearcă să le bage “condiționalități” pe gît. Ei nu au nici pe Macovei, nici pe Udrea, nici pe Băsescu, nici pe Coldea. Ei au elite care știu cînd să spună da, cînd să spună nu. Și mai ales să pună interesul național întotdeauna, dar întotdeauna înaintea interesului altor țări.

O să fie bine. O să vedeți. De-abia aștept să vină 2024, să vedeți atunci slugărnicie. Pe baza unor lideri aleși cu entuziasm de noi. Noi vrem asta. Noi, la nivel de popor. Deci simplu. Deci indubitabil inexorabil și inoxidabil. Deci ne merităm soarta. Doar decît.

Ah, ce bine-mi pare ce vi se întîmplă. Ce ni se întîmplă. Românii merită tot ce e mai bun.

Ghinion.