Ca să facă lumină în ce privește acest caz, ziariștii de la Frankfurter Allgemeine Zeitung i-au cerut părerea istoricul Hubertus Knabe, unul dintre cei mai documentați specialiști în Stasi. Knabe, care a condus câțiva ani Fundația Memorialului din Hohenschönhausen, fosta închisoare Stasi transformată acum intr-un centru de documentare și cercetare, a scris un întreg eseu pentru a da un răspuns evaziv. A admis că nu există niciun fel de documente care să ateste că Merkel ar fi colaborat cu Securitatea din Germania de Est, dar a precizat că „asta nu înseamnă că nu au existat niciodată".

În lipsa oricăror dovezi, ce l-o face, totuși, pe istoricul german să întrețină scandalul? Hubertus Knabe a trecut în revistă în eseul său câteva dintre amănuntele biografice pe care cancelarul german nu și-a făcut niciodată timp să le lămurească. În primul rând, e cert că Merkel a fost abordată de Stasi, iar poliția politică germană „nu făcea astfel de propuneri la întâmplare”, se adresa exclusiv unor persoane care dovedeau anumite "calități personale și politice-ideologice".

Așadar, cei care au făcut propunerea erau siguri de succes. Cu toate astea, Merkel spune că a refuzat. Ce s-a întâmplat cu adevărat e, însă, foarte greu de spus, mai ales că, în iarna lui 1989, ofițerii STASI au distrus cantități uriașe de documente, înainte ca protestatarii să ocupe sediul central al principalei organizații de securitate și spionaj din RDG. Mai mult, misterul va rămâne la fel de mare, pentru că potrivit legii germane, dosarul Angelei Merkel de la STASI, în care ar trebui să apară înregistrate atât încercarea de recrutare, cât și refuzul actualului cancelar, pot fi văzute numai de Angela Merkel, nimeni altcineva neavând acest drept.

Mai sunt, însă, și alte câteva indicii care au făcut să apară întrebări cu privire la relația dintre Merkel și poliția politică est-germană. Cel puțin trei dintre colegii ei din perioada respectivă erau colaboratori neoficiali ai STASI, sub numele de cod Einstein, Bachmann și Manfred Weih. Sigur, asta nu înseamnă nimic în ceea ce o privește pe Merkel. Mult mai ciudat este că nu există nicio explicație pentru dovada de mare încredere pe care autoritățile i-au acordat-o Angelei Merkel permițându-i să viziteze de două ori Republica Federală Germania în 1986 și 1989, un mare privilegiu pentru un cetățean RDG de la acea vreme.

Asta deși, după ce a fost lăsată de mai multe ori să viziteze Polonia, în 1980 a fost prinsă la graniță cu materiale ale celebrului sindicat anticomunist Solidaritatea. Curios, nu a fost pedepsită. Și ar mai fi ceva, spune Knabe, Merkel a avut o întâlnire în timpurile acelea cu un disident cunoscut, pe nume Robert Havemann. Istoricul Knabe nu crede că Merkel avea misiunea de a-l spiona pe Havemann (era prea tânără să i se încredințeze o asemenea misiune), dar se întreabă de ce această cunoștință nefericită din punctul de vedere al STASI nu a avut nici ea niciun fel de consecințe neplăcute asupra tinerei Angela.

După ce se referă la toate aceste episoade din trecutul Angelei Merkel, istoricul german nu-i face decât un singur reproș cancelarului german, „că nu vorbește deschis despre trecutul ei în RDG” și că nu lămurește „petele albe” din biografia ei. Nu pot estima cât de sinceră a fost Angela Merkel, dar de vorbit despre trecutul ei a vorbit. A admis că a făcut parte din organizația comunistă de tineret Frei Deutsche Jugend, dar a spus că nu a făcut-o din oportunism și că rolul ei era de a „procura bilete la teatru”. Cu toate astea, politica a preocupat-o pe Merkel încă din tinerețe.

De începuturile ascensiunii ei politice în Germania post totalitară s-au ocupat Georg Reuth și Günther Lachmann. Într-o biografie destul de aspră a cancelarului german, apărută sub titlul „Prima viață a Angelei M”, cei doi autori au găsit umbre ale Stasi în biografia Angelei Merkel și după răsturnarea din 1989. În februarie 1990, Merkel a devenit purtătoarea de cuvânt a mișcării politice est-germane "Trezirea Democratică". Partidul nu s-a descurcat prea bine la primele alegeri democratice din Germania de Est și a primit doar 0,9% din voturi la alegerile din 1990. Înfrângerea a fost determinată de faptul că președintele mișcării, Wolfgang Schnur, a trebuit să mărturisească că a fost informator pentru Stasi timp de mai bine de două decenii.

Cu toate că a demisionat înainte de alegeri, partidul a tras ponoasele. Georg Reuth și Günther Lachmann au încercat, însă, să găsească răspunsul la întrebarea care îi frământa mult mai tare- cum a ajuns Merkel alături de Schnur? Potrivit predecesorului Angelei Merkel în funcția de purtător de cuvânt al Partidului Trezirea Democratică, Christiane Ziller, numirea tinerei Angela a fost impusă de Schnur. Cât îl privește pe acesta din urmă, a recunoscut fără probleme că a angajat-o pe Angela Merkel pentru că tatăl ei i-a fost prieten o viață. Că tatăl Angelei Merkel, Horst Kasner, a ajutat-o la începuturile carierei politice, n-ar fi o mare problemă.

Cei doi autori ai cărții „Prima viață a Angelei M” au însă câteva dubii și în ceea ce privește activitatea lui Horst Kasner. În calitatea sa de pastor, acesta s-a mutat din Hamburg (RFG) în Berlinul de Est (RDG) în 1954, când deja mulți oameni fugeau de regimul comunist . Documentele oficiale din Germania de Est îl descriu ca fiind "un adversar" al regimului, dar mai târziu porecla lui a devenit "Kasner cel Roșu", deoarece milita pentru ca Biserica din Germania de Est să fie despărțită de Biserica evanghelică din Germania Occidentală, ceea ce se potrivea cu planul comuniștilor de a încerca o reconciliere a creștinismului cu "socialismul".

O astfel de „reconciliere” încearcă, de altfel, și astăzi Angela Merkel, care a transformat Uniunea Creștin Democrată (partid de dreapta, în teorie) în principala forță progresistă a Germaniei, militând pentru multiculturalism, drepturile minorităților sexuale și corectitudine politică, asta ca să nu mai vorbim de decizia „umanistă” de a deschide granițele pentru un val uriaș de imigranți.

 

Te-ar putea interesa și: