Televiziunile vuiesc despre situaţia din sistemul de sănătate, de mult trecută de limitele suportabilului.
În toamnă, în fiecare toamnă, se întâmplă acelaşi lucru cu educaţia. În ultima lună, coaliţia ţipă ca din gură de şarpe în legătură cu situaţia bugetară moştenită - mult mai rea decât orice prognoze preelectorale. Exemple ar mai fi, dar mentalitatea e aceeaşi: panica stridentă stârnită de situaţii sau fenomene pe care nu ni le-a ascuns nicio forţă mai ocultă decât inconştienţa colectivă.
Întrebarea incomodă, care se impune pe atât de frecvent pe cât este de evitată, este de ce România şi românii sunt atât de inconştienţi şi rupţi de realitatea care-i înconjoară? Ce ne face să ne amăgim că lucrurile sunt mai puţin grave decât citim în ziar sau vedem la ştiri? Cât de izolat este colţul nostru de lume de nu vedem putreziciunea de dincolo de microcosmosul nostru individual?
Vria în care a intrat sistemul sanitar nu mai este de mult o ştire - aproape că e absurdă indignarea afectată cu care tratează massmedia acum tematica în cauză, de parcă nimeni nu ştia de ea. Medicii tineri pleacă cu sutele în Vest de ani întregi, nivelul investiţiilor e inadmisibil de foarte mult timp. Facultăţile de medicină în care examenele se iau pe bani nu mai surprind pe nimeni. Unde ar fi ingredientele acelei situaţii atât de neaşteptate care pare că acum ne-a lovit în moalele capului, dacă ne luăm după emisiunile TV? Învăţământul se află în aceeaşi poziţie. Notele date pe şpagă, salariile lamentabile ale profesorilor, reformele făcute pe genunchi la fiecare doi ani - nimic din aceste lucruri nu reprezintă noutăţi. Şi totuşi, fiecare toamnă aduce cu ea noi lamentări despre declinul acelui miraj malign care e imaginea învăţământului românesc de glorie. Ne comportăm ca şi cum aveam un sistem ce fabrica laureaţi Nobel până săptămâna trecută, dar acum produce tineri incapabili să obţină locuri de muncă necalificată.
În cazul bugetului, aceiaşi politicieni care tratau vistieria statului ca un fel de gigantică puşculiţă - aidoma unuia dintre acei purceluşi din porţelan ai copilăriei - din care luau cu ambele mâini, se miră acum că deficitul bugetar e de peste 5%. Mai mult, unii au tupeul de a sugera că, dacă ei s-ar fi aflat la guvernare, aveam acum un excedent. Echipe întregi de tehnocraţi de la Ministerul Finanţelor trăgeau disperate semnale de alarmă prin toamnă - degeaba. Acum însă, gravitatea situaţiei este şocul din care coaliţia nu pare să-şi revină.
Cum am spus, exemplele ar putea continua. Sunt prea multe şi prea dure pentru a putea da vina doar pe politicieni miopi şi cinici. Numărul şi magnitudinea lor sugerează prezenţa unei patologii mai grave, colective. Ne-am agăţat cu disperare de mitul unui sistem de învăţământ pe care-l credeam de elită până prin 1990, deşi declinul său probabil începuse cu mult înainte. Ne-am amăgit obsesiv cu ideea excelenţei medicilor noştri în timp ce se adunau exemplele care contraziceau acest lucru. De la un punct încolo, scuza cu politicienii care ne duc de nas împotriva voinţei noastre nu mai ţine.
De la un punct încolo, nu mai putem evita un verdict inevitabil: sistemul suntem noi. România suntem noi. Şi avem ce merităm. Şi totuşi, cât mai rezistăm aşa?
Recomandările noastre
